Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Dar asta s-a întâmplat mai târziu. Aruncasem mănuşa Pământului, Autorităţii şi Naţiunilor Federative într-un mod provocator, intenţionat şi insolent. Li s-a ordonat tuturor vaselor N. F. să stea la o distanţă de Lună mai mare de zece diametre şi să nu orbiteze la nici o distanţă mai apropiată, sub pedeapsa distrugerii fără avertisment. Nu se menţiona cum le-am fi distrus, dat fiind că nici nu puteam s-o facem. Vaselor particulare li se permitea să aterizeze dacă: a) cereau permisiunea înaintea planului balistic, dacă: b) un vas cu asemenea permisiune se plasează sub comanda Centrului de control la sol de pe Lună (Mike) la o distanţă de o sută de mii de kilometri şi urmăreşte traiectoria aprobată şi: c) nu are arme la bord, în afară de trei arme pentru ofiţeri. Ultima cerinţă trebuia confirmată prin inspecţia de la aterizare, înainte ca nava să fie încărcată cu energie sau cu masă de reacţie. Violarea acestor reguli însemna confiscarea navei. Nu i se permitea nici unei persoane să coboare pe Lună, în afara echipajului navei. Mai aveau voie să coboare şi acei pământeni care recunoscuseră Luna Liberă. (Adică numai Ciadul, dar nu avea nave. Profesorul se aştepta ca unele nave particulare să fie înregistrate sub steagul comercial al Ciadului).

Declaraţia consemna că oamenii de ştiinţă pământeni care mai erau încă pe Lună se puteau întoarce acasă cu orice vas care se conforma cerinţelor noastre. Toate naţiunile iubitoare de libertate de pe Pământ fuseseră invitate să denunţe nedreptăţile pe care le suferisem şi cele pe care Autoritatea le plănuia împotriva noastră, să ne recunoască drept stat independent şi să se alăture comerţului liber şi comunicării libere — şi se sublinia că nu există tarife sau taxe artificiale aplicate asupra comerţului pe Lună, iar politica guvernului de pe Lună era să menţină această situaţie. Încurajam emigrarea şi arătam că ducem lipsă de forţă de muncă. Orice emigrant care se stabilea pe Lună putea să se întreţină singur imediat.

Totodată ne lăudam cu alimentele — un adult consuma peste patru mii de calorii pe zi, alimente bogate în proteine — care nu costau mult şi nu se raţionalizau. Stu îl pusese pe Mike-Adam să stabilească preţul la vodca de o sută de grade, cincizeci de cenţi HKL pe litru, fără impozite. Stu ştia că aceasta reprezenta o zecime din preţul cu amănuntul al unei sticle de vodcă de optzeci de grade din America de Nord şi era convins că preţul nostru îşi va atinge ţinta. Adam, nebăutor din fire, nu se gândise la asta — una din puţinele scăpări ale lui Mike.

Autoritatea Lunară fusese invitată să se adune într-un singur loc, departe de alţi oameni, de exemplu în partea neirigată a Saharei şi să aştepte acolo ultimul şlep gratuit de cereale, care le-ar fi venit direct în cap, la viteza maximă. Invitaţia continua cu o serie de injurii care spuneau clar că suntem în stare să facem acelaşi lucru cu oricine ne ameninţa liniştea. La capul catapultei aşteptau frumuşel un număr mare de şlepuri încărcate, pregătite pentru o asemenea livrare cam neplăcută.

Apoi, am aşteptat.

Dar n-am stat cu mâinile în sân. Munceam. Erau într-adevăr câteva şlepuri încărcate. Le-am descărcat şi le-am umplut cu pietre, modificând transponderele de ghidare, astfel încât Centrul de control de la Poona să nu poată interveni în dirijarea lor. S-au îndepărtat retroproiectoarele şi s-au lăsat doar servomotoarele laterale. Retroproiectoarele rămase au fost duse la noua catapultă, ca să fie modificate pentru ghidarea laterală. Efortul cel mai mare a fost să ducem oţelul la noua catapultă şi să-l turnăm ca înveliş pentru cilindrii” de stâncă solidă — oţelul îi îmbrăca pe dinăuntru.

La două zile după declaraţia noastră oficială, un radio „clandestin” a început să emită spre Pământ. Semnalul sonor era slab şi nu se auzea prea bine, sugerând ideea că este ascuns probabil într-un crater, până când bravii oameni de ştiinţă pământeni vor reuşi să-i monteze un dispozitiv de repetare automată. Era aproape de frecvenţa „Vocii Lunii Libere” care îi acoperea uneori mesajele cu laudele programelor ei provocatoare.

Pământenii rămaşi pe Lună nu aveau nici o şansă să emită semnale. Aceia care se hotărâseră să-şi continue cercetările erau însoţiţi în fiecare clipă de stilyagi şi noaptea erau încuiaţi în barăci.

Dar staţia „clandestină” reuşea să transmită „adevărul” spre Pământ. Profesorul fusese judecat pentru deviaţionism şi era arestat la domiciliu. Eu fusesem executat pentru trădare. Hong Kong Luna se retrăsese, declarându-şi separat independenţa… şi dădea ideea că putea fi gata pentru o înţelegere cu Pământul. În Novylen era răzmeriţă. Se colectivizaseră culturile de cereale, iar ouăle se vindeau pe piaţa neagră cu trei dolari bucata. Fuseseră înrolate femei şi se formaseră batalioane care juraseră să ucidă cât mai mulţi ticăloşi de pământeni, antrenându-se cu arme false în coridoarele din Luna City. Ultima ştire era pe jumătate adevărată. Multe doamne vroiau să militeze în vreun fel şi formaseră o Gardă de Apărare Civilă, numită „Doamne pentru Infern”. Antrenamentele lor erau de-adevăratelea, iar Hazel se bosumflase pentru că Mami nu-i dăduse voie să se înroleze. Apoi, uitase de supărare şi înfiinţase „Debutanţii Stilyagi”, un corp de gardă junior, care îi ajuta pe stilyagii care aveau grijă de presiunea aerului din tuneluri şi practica primul ajutor. Învăţaseră să lupte fără arme, ceea ce e posibil ca Mami să nu fi aflat niciodată.

Nu ştiu cât de mult să mai povestesc. Nu pot povesti chiar totul, dar povestirile din cărţile de istorie sunt extrem de eronate !

N-am fost bun nici ca ministru al apărării, nici pe post de congresman. Nu mă scuz, dar nu mă simţeam pregătit pentru nici una dintre ele. Revoluţia este o joacă de copii pentru toată lumea, singurul care părea că ştie ce face era profesorul, dar de data asta, era ceva nou şi pentru el — nu participase niciodată la o revoluţie care să aibă succes şi nici nu făcuse parte dintr-un guvern, cu atât mai puţin ca şef al lui.

Ca ministru al apărării, nu vedeam alte moduri de a acţiona, în afară de paşii pe care-i făcusem deja: Echipele neantrenate de stilyagi din furnicare şi puşcaşii laser din jurul radarelor balistice. Dacă N. F. se decideau să ne bombardeze, nu ştiu cum i-am fi putut opri. În întreaga Lună nu exista nici o rachetă de interceptare şi asta e o maşinărie complicată, nu ai cum s-o improvizezi din rămăşiţe. Pe onoarea mea, nu puteam fabrica nici măcar armele nucleare care să lanseze o asemenea rachetă.

Din punctul meu de vedere, mi-am făcut datoria. Le-am cerut aceloraşi ingineri chinezi care făcuseră şi armele cu laser să se gândească la problema interceptării bombelor sau rachetelor — era una şi aceeaşi problemă, cu diferenţa că rachetele vin peste tine mai rapid. Apoi m-am ocupat cu alte lucruri. Speram ca N. F. să nu bombardeze niciodată furnicarele. Unele oraşe, cum ar fi L-City, erau la o adâncime atât de mare, încât puteau suporta şi lovituri directe. Cubicul în care se afla Mike şi care fusese proiectat la nivelul cel mai de jos al Complexului, ar fi rezistat bombardamentului. Pe de altă parte, Sub-Tycho era o peşteră naturală mare, ca Domul vechi, iar acoperişul avea doar câţiva metri grosime. Etanşarea de pe ambele părţi se păstra prin încălzire cu conducte de apă fierbinte, pentru a fi siguri că sunt astupate în permanenţă noile crăpături. Nu era nevoie de o bombă prea mare ca să surpe Sub-Tycho.

O bombă nucleară nu are formă fixă. N. F. puteau să construiască o bombă foarte mare, care ar fi distrus chiar Luna City sau, teoretic, puteau să fabrice ceva în genul unei bombe din zilele Judecăţii de Apoi, care ar fi spart Luna ca un pepene. Dacă o făceau, nu vedeam nici un mod ca să-i oprim, dar nu mi-am mai bătut capul gândindu-mă la asta.