Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Şase nave — unde naiba ai fost TU?

Răspunse atât de liniştit încât aproape că m-am calmat şi eu:

— Au venit dinspre faţa opusă a Lunii, Man. Nu văd în spate. Au venit în linii Garrison strânse, foarte aproape de sol. Abia dacă le-am văzut când au trecut pe deasupra lui Luna City. Nava pe care o văd e cea de la J-City. În concluzie, din balistica arătată de radar, înţeleg că celelalte au aterizat deja. Am auzit cum au pătruns în Staţia de Vest din L-City şi acum aud lupte în Novylen. Restul e un raţionament deductiv cu o probabilitate mai mare de 0, 99. Te-am sunat pe tine şi pe profesor imediat.

Mi-am ţinut răsuflarea.

— Pregăteşte-te pentru operaţiunea Hard Rock [59] Stâncă Tare. .

— Program pregătit. Man, pentru că n-am reuşit să te găsesc, ţi-am folosit vocea. Vrei să te auzi?

— Niet — Da, da!

M-am auzit „pe mine” spunându-i ofiţerului de gardă de la capul vechii catapulte să declanşeze alarma de gradul întâi pentru operaţiunea Hard Rock, cu prima încărcătură pregătită de lansare, iar celelalte să fie în „cartuşieră”, totul să fie gata de pornire, dar să nu se dea drumul la nici o lansare până nu voi ordona eu personal. Apoi, lansarea conform planului, complet automat. M-am auzit cum l-am pus pe ofiţer să repete, asigurându-mă că a priceput mesajul.

— Bine, i-am spus lui Mike. Echipele de trăgători sunt pregătite?

— Am folosit tot vocea ta. Oamenii sunt gata şi i-am trimis înapoi în camera de aşteptare. Nava comandant va ajunge la punctul culminant abia după 3h şi 4, 7 min. Nu e nici o ţintă mai devreme de cinci ore.

— S-ar putea să facă vreo mişcare. Să lanseze o rachetă.

— Calmează-te, Man. Aş vedea din timp o rachetă. Acolo sus e lumină, e doar lună plină — de cât timp crezi că ar avea nevoie oamenii? Nu e necesar.

— Bine, scuze. Lasă-mă să vorbesc cu Greg.

— Ascultă.

Şi iar am auzit vocea „mea” discutând cu co-soţul meu, la Mare Undarum. „Păream” încordat, dar stăpân pe situaţie. Mike îi spusese ce se întâmplă, îi zisese să pregătească operaţiunea „Praştia micului David” şi s-o menţină gata de atac. „Eu” îl asigurasem că principalul computer va avea pregătit un computer de aşteptare programat, iar comutarea se va face automat, dacă se întrerupe cumva comunicaţia. Tot „eu” i-am mai spus că va trebui să ia comanda şi să-şi pună mintea la contribuţie dacă se va pierde legătura şi nu va fi reluată mai devreme de patru ore. Să asculte transmisia de pe Pământ şi să hotărască de unul singur.

Greg ascultase în tăcere, repetase ordinele şi apoi spuse:

— Mannie, spune-le celor de-acasă că-i iubesc.

Mike mă făcuse să mă simt mândru, pentru că răspunsese pentru mine cu emoţia pe care aş fi avut-o eu, dacă aş fi vorbit personal:

— Am s-o fac, Greg. Ascultă-mă Greg… şi eu te iubesc. Ştii asta, nu?

— Da, Mannie… şi-am să mă rog pentru tine. Am să spun o rugăciune specială pentru tine.

— Mulţumesc, Greg.

— Pa, Mannie. Du-te şi fă ceea ce trebuie.

M-am dus să-mi îndeplinesc misiunea. Mike jucase rolul meu la fel de bine sau chiar mai bine decât aş fi făcut-o eu. Trebuia să-l găsesc pe Finn şi să-l duc la „Adam”. Am plecat repede, spunându-i lui Mami ce vorbisem cu Greg. Era îmbrăcată în costumul de presiune, îl trezise şi pe Bunicul şi-l îmbrăcase şi pe el — prima dată când îşi punea costumul după ani de zile. Am plecat cu casca pe cap şi cu arma laser în mână.

Am ajuns la ecluza 13. Era închisă pe dinăuntru şi pe vizor nu se zărea nimeni. Foarte bine — conform instructajului, numai că trebuia să se vadă stilyagi-ul care era de serviciu.

N-avea sens să bat. În cele din urmă, m-am întors pe drumul pe care venisem, am trecut prin casă, am traversat prin tunelele noastre de legume şi am urcat prin ecluza familiei spre suprafaţă, la bateria noastră solară.

Uitându-mă pe vizor am descoperit o umbră acolo unde ar fi trebuit să văd soarele strălucitor. Blestemata de navă pământeană aterizase pe suprafaţa care aparţinea familiei Davis! Suporturile ei formau un trepied gigantic deasupra mea, iar eu mă holbam în sus la reactoarele ei.

Am coborât repede şi-am plecat de-acolo. Am încuiat amândouă trapele şi toate uşile de presiune din cale. I-am spus lui Mami ce era deasupra noastră şi i-am zis să-l posteze pe unul din băieţi la uşa din spate cu o armă laser. Uite-o, ia-o pe-asta.

În casă nu mai era nici un băiat, nici bărbaţi, nici femeile mai în putere, singurii care rămăseseră erau Mami, Bunicul şi copiii mei. Restul plecaseră, căutând-o cu lumânarea. Mimi nu vroia să ia arma.

— Nu ştiu s-o folosesc, Manuel, şi acum e prea târziu ca să învăţ. Păstreaz-o. Nu cred c-o să pătrundă în tunelele Davis. Ştiu eu câteva şmecherii de care tu nici n-ai auzit.

Nu m-am opus. Pierzi vremea dacă stai să te contrazici cu Mimi. Şi era posibil ca ea să ştie câteva şmecherii de care eu să nu fi auzit. Trăise pe Lună condiţii şi mai vitrege decât cele de-acum.

De data asta, în ecluza 13 erau câţiva oameni. Am fost lăsat să trec de cei doi băieţi care-şi făceau datoria. Le-am cerut noutăţi.

— Presiunea e bună acum, îmi spuse cel mai mare dintre ei. Cel puţin la nivelul ăsta. Se duc lupte spre Şosea. Ce ziceţi, generale Davis, aş putea să merg cu dumneavoastră? Unul dintre noi e de ajuns ca să stea de pază.

— Niet.

— Vreau să dobor un vierme de pământean.

— Ăsta e postul tău, m-ai înţeles? Rămâi la datorie. Dacă vine pe-aici un pământean, e-al tău. Dar ai grijă să nu fii tu al lui.

Am plecat în grabă. Ca urmare a propriei mele neglijenţe, neavând costumul de presiune la mine, am pierdut aproape toată lupta din coridoare. Am prins doar finalul. Halal ministru al apărării! Am luat-o spre nord pe coridorul circular, cu casca deschisă, şi am ajuns la ecluza de acces a rampei lungi spre Şosea. Ecluza era deschisă, am înjurat şi m-am oprit s-o încui, după ce am trecut, prudent, să văd de ce rămăsese deschisă. Băiatul care o păzise murise. Aşa că am înaintat mai atent în josul rampei până am ieşit pe Şosea.

La capătul ăsta era goală, dar am văzut siluete şi-am auzit zgomote în interiorul oraşului, unde se trăgea. Două siluete în costume de presiune, înarmate cu puşti, se desprinseră de restul şi se îndreptară spre mine. I-am ars pe amândoi.

Un om înarmat cu o puşcă şi îmbrăcat în costum de presiune arată ca oricare altul echipat la fel. Cred că m-au luat drept unul de-ai lor de pe flanc. La distanţa asta, nici ei nu se deosebeau de oamenii lui Finn, numai că n-am mai stat pe gânduri, pur şi simplu i-am ars. Un nou venit nu se mişcă ca un veteran, ridică picioarele prea sus şi tot timpul încearcă să se ţină de ceva. N-am stat să analizez, nici nu mi-a trecut prin cap ideea: „Viermi pământeni. Ucide!”, ci am acţionat intuitiv. I-am văzut, i-am ars. Au alunecat uşor pe podea înainte să-mi dau seama de ce făcusem.

Am vrut să le iau armele, dar erau legate de ei şi nu ştiam cum să le desfac — cred că mi-ar fi trebuit o cheie. Nu erau lasere, ci ceva ce nu mai văzusem până atunci. Erau puşti adevărate. Foloseau mici rachete explozive, după cum am aflat mai târziu. Pe moment, tot ce ştiam era că habar n-aveam cum să umblu cu ele. Aveau şi cuţite-lance la capete, erau aşa-numitele baionete. De-asta şi vroiam să le iau. Arma mea era bună doar pentru zece focuri la putere maximă şi nu avea rezervă de putere. Baionetele pe care le văzusem la ăştia doi păreau folositoare — una avea sânge pe ea, sânge de lunar, cred.