Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Atacul surpriză fusese motivul pentru amânări şi pentru aparenta nehotărâre a Naţiunilor Federative. Decizia fusese luată la scurt timp după ce stabilisem embargoul de cereale -am aflat asta de la ofiţerii capturaţi de pe transportoare. De-atunci şi până la data atacului au mers pe orbita eliptică lungă, care mergea mult în afara orbitei Lunii, traversa Luna, făcea un opt, apoi se întorcea înapoi, întâlnindu-se deasupra feţei opuse a Lunii. Nu e de mirare că Mike nu le-a văzut deloc. Nu are ochi la ceafă. Ţinuse cerul sub observaţie cu radarele balistice, dar nici un radar nu poate înregistra nimic dincolo de orizont. Privirea cea mai lungă pe care o putea arunca Mike unei nave de pe orbită, era de opt minute. Ei veniseră aproape atingând solul, în orbite circulare strânse, cu fiecare navă direct la ţintă, aterizând rapid pe „Noul Pământ” pe 12 octombrie '76, 18h 40 min. 36, 9 sec. — o treabă elegantă, trebuie să recunosc, pe care au fost în stare să o execute Forţele Navale ale Păcii din cadrul N. F.

Nava uriaşă care a revărsat o mie de soldaţi în L-City, n-a fost văzută de Mike decât în momentul aterizării — un fulger. Dacă s-ar fi uitat spre est cu noul radar de la sediul din Mare Undarum, cred că ar fi văzut-o cu câteva secunde mai devreme, dar s-a întâmplat că îl antrena pe „fiul lui mai mic şi mai prost” (adică celălalt computer) în momentul acela şi se uitau spre vest, spre Terra. Oricum, două-trei secunde în plus sau în minus n-ar mai fi contat. Surpriza a fost atât de bine plănuită, atât de completă, încât la ora şapte (ora Greenwich) toate forţele pătrundeau pe întreaga Lună fără ca cineva să aibă nici cea mai mică bănuială. Nu întâmplător au aselenizat pe „Noul Pământ”, cu toate furnicarele masate pe semiluna luminată. Autoritatea nu cunoştea cu adevărat condiţiile de pe Lună, dar ştia că nici un lunar nu urcă la suprafaţă dacă nu are o treabă urgentă, în timpul luminii semilunare. Dacă trebuie, urcă la suprafaţă şi se întoarce înapoi cât poate de repede, cu ochii pe detectorul de radiaţii.

Aşa că ne-au prins fără costume de presiune şi fără arme.

Dar, deşi soldaţii muriseră, n-am scăpat de pericol. La suprafaţă aveam şase transportoare şi pe cer zbura nava comandant.

Cum s-a terminat confruntarea de la Bon Marché, mi-am recăpătat calmul şi-am căutat un telefon. Nici o veste din Kongville, nici o veste de la profesor. Câştigasem şi lupta din J-City şi din Novylen — transportorul de acolo se rostogolise la aterizare, forţa invadatoare fusese slăbită de pierderile de la aterizare, iar acum băieţii lui Finn deţineau controlul transportorului. În alte oraşe nu se întâmplase nimic deosebit. Mike oprise metrourile şi rezervase telefoanele interurbane pentru apelurile oficiale. În subsolul lui Churchill s-a produs o explozie de presiune necontrolată. Dar Finn fusese înştiinţat şi se putea conta pe ajutorul lui.

Am vorbit cu Finn, i-am spus unde se afla transportorul din L-City şi am stabilit să ne întâlnim la ecluza 13.

Finn trecuse prin aceeaşi experienţă ca şi mine — fusese şi el la fel de surprins de atac, numai că avea costumul de presiune pe el. Nu reuşise să stabilească controlul puşcaşilor laser până la terminarea bătăliei şi se luptase singur în masacrul din Domul vechi. Acum începuse să-şi adune băieţii şi avea un ofiţer care primea rapoarte în biroul lui din Bon Marché. Luase legătura cu subcomandantul din Novylen, dar era îngrijorat în legătură cu Hong Kong Luna.

— Mannie, să-mi duc oamenii acolo cu metroul?

I-am spus să aştepte. Invadatorii nu puteau ajunge la noi cu metroul atât timp cât energia era sub controlul nostru şi mă îndoiam că transportorul lor se putea ridica.

— Hai să ne uităm la transportorul de-aici.

Aşa că am ieşit prin ecluza 13, care era goală la capătul cu presiune particulară, prin tunelele fermei unui vecin — căruia nu-i venea să creadă că fusesem invadaţi — şi am folosit ecluza lui de suprafaţă ca să ieşim să observăm transportorul dintr-un punct aflat cam la un kilometru la vest de el. Am ridicat capacul cu prudenţă. Apoi l-am împins în sus şi am urcat. Nu eram în pericol de-a fi văzuţi, pentru că eram ascunşi de formele stâncilor. Ne-am târât ca pieile roşii pe margine şi ne-am uitat cu un binoclu de cască. Apoi ne-am retras în spatele stâncilor şi am discutat.

— Cred că băieţii mei se pot descurca cu treaba asta.

— Cum?

— Dacă-ţi spun, ai să zici că n-o să meargă. Aşa că, ce-ar fi să mă laşi pe mine să-mi conduc spectacolul?

Am auzit de armate în care şeful nu este trimis la plimbare, ci i se dă respectul cuvenit şi nu i se spune să tacă -asta se cheamă disciplină. Dar noi eram amatori. Finn îmi îngădui să-i urmăresc neînarmat de la distanţă.

Pentru pregătiri avu nevoie de o oră, iar pentru execuţie de două minute. Împrăştie oamenii în jurul navei, folosind ecluzele de suprafaţă ale fermierilor şi fără să comunice prin radio în tot acest timp. Oricum nu era nevoie de măsura asta, unii nu aveau radio la costumele de presiune, erau băieţi de la oraş. Finn îşi ocupă o poziţie mai îndepărtată spre vest. În momentul în care se asigură că şi ceilalţi au avut timp să se pregătească, trimise o rachetă de semnalizare.

Când flacăra izbucni deasupra navei, oamenii lui ţâşniră imediat la câte o antenă stabilită de dinainte. Finn îşi înlocui cartuşul de energie şi începu să ardă carcasa, nu încuietoarea uşii, ci chiar carcasa. Imediat, lângă pata roşie ca o cireaşă, pe care o făcea laserul lui, un alt laser mai făcu una, apoi încă una, toate asupra aceleiaşi bucăţi de oţel — şi deodată oţelul lichid ţâşni în stropi şi puteai vedea cum iese aerul din navă cu un fâsâit, o dâră pâlpâitoare. Au muncit până au făcut gaură, terminându-şi rezerva de energie din lasere. Mi-am imaginat infernul din interiorul navei, urletele oamenilor dinăuntru, alarmele care sunau fără oprire, uşile care se închideau imediat, echipajul încercând să astupe cele trei găuri care se căscau ca nişte guri mari şi flămânde. Ceilalţi băieţi din echipa lui Finn se răspândiră în jurul navei şi mai făcură câteva găuri în alte puncte ale carcasei. Atât vroiau să ardă, nimic altceva. Era o navă fără atmosferă, construită pe orbită, cu carcasa de presiune separată de utilajele de energie şi de tancuri. Oamenii lui Finn aplicaseră tratamentul acolo unde trebuia.

Finn îşi apropie casca de a mea.

— S-a zis cu nava. Nu se mai poate ridica. Şi nici nu mai poate transmite mesaje. Mă îndoiesc că pot face un perete suficient de compact ca să poată rezista înăuntru fără costume de presiune. Ce zici, s-o lăsăm câteva zile să vedem dacă ies? Dacă nu ies, punem un utilaj de foraj aici şi le tragem o papară măreaţă.

Corect, Finn ştia cum să-şi conducă spectacolul, nu avea nevoie de ajutorul meu cam năuc, aşa că am intrat înăuntru, l-am sunat pe Mike şi am cerut o capsulă ca să ies la radarele balistice. Mike m-a întrebat de ce nu vreau să rămân înăuntru, unde eram totuşi în siguranţă.

— Ascultă, i-am spus, colecţie obraznică de semiconductoare, nu uita că eşti doar un ministru fără portofoliu, pe când eu sunt Ministrul Apărării. Trebuie să văd exact ce se-ntâmplă şi am doar doi ochi, iar tu ai ochi răspândiţi pe jumătate din Crisium. Îţi arde de glume?

Încercă să mă liniştească, să nu mă enervez şi se oferi să-mi pună afişajele pe ecranul video în camera L de la Raffles pentru că n-avea chef să păţesc ceva… şi apropo de glume, am auzit-o pe-aia cu minerul care răneşte sentimentele mamei sale?