Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Majoritatea dădură din cap aprobator şi se auziră murmure:

— O idee înţeleaptă!

— Da. Da, să nu grăbim lucrurile.

Profesorul zise:

— Manuel, ce zici?

— Profesore, doar ştii răspunsul! am spus, tăios. Nu-l lăsa în seama mea!

— Poate că ştiu răspunsul, Manuel… dar am obosit şi am capul greu şi nu cred că reuşesc să mi-l aduc aminte.

— Manuel, spuse deodată Wyoh, de ce nu te explici? Şi eu am nevoie de explicaţia asta.

Mi-am adunat gândurile şi am spus:

— Este o simplă problemă legată de legea gravitaţiei. Ar trebui să mă folosesc de un computer ca să dau răspunsul exact, dar oricum, următoarele douăsprezece lovituri s-au şi tras deja. Ele sunt pe drum şi tot ceea ce putem să facem este să le deviem de la ţintă şi să lovim poate un oraş pe care nu l-am avertizat. E prea târziu ca să le aruncăm în ocean. Munţii Cheyenne sunt la o mie patru sute de kilometri în interiorul continentului, iar în ceea ce priveşte rărirea ritmului tragerilor la una pe oră, e o prostie. Aici nu e vorba de capsulele metroului pe care le porneşti şi le opreşti cum vrei, astea sunt pietre căzătoare! Vor cădea undeva pe Terra la fiecare douăzeci de minute. Pot lovi munţii Cheyenne, unde nu vor distruge vieţi omeneşti, sau pot cădea în altă parte ucigând oameni. Ideea de a întârzia lovitura asupra Chinei cu douăzeci şi patru de ore e stupidă. Putem îndepărta loviturile de Marea Chină pentru o vreme. Dar nu le putem întârzia. Dacă le deviem, le pierdem şi oricine crede că avem învelişuri de oţel de irosit, să se ducă la capul catapultei şi să vadă.

Profesorul îşi şterse fruntea.

— Cred că toate întrebările au primit un răspuns satisfăcător, cel puţin pentru mine.

— Pentru mine nu e clar, domnule!

— Gospodin Wright, vă rog să staţi jos. Mă siliţi să vă amintesc că Ministerul dumneavoastră nu face parte din Cabinetul de război. Dacă nu mai sunt alte întrebări — şi sper că nu — întrerup şedinţa de astăzi. Avem nevoie de odihnă. Hai să…

— Profesore?

— Da, Manuel.

— Nu m-ai lăsat să termin raportul. Mâine, târziu, sau duminică la primele ore trebuie să ne aşteptăm la răspuns de pe Terra.

— Cum, Manuel?

— Au trimis spre noi nişte bombe. Poate o invazie. Două crucişătoare se îndreaptă încoace.

Asta le atrase atenţia. Profesorul spuse obosit:

— Se retrage Cabinetul Guvernului. Rămâne doar Cabinetul de război.

— O clipă, am spus. Profesore, când am preluat funcţiile, ai primit de la noi nişte demisii fără dată.

— Aşa e şi sper să nu folosesc nici una dintre ele niciodată.

— Ba eşti pe punctul de-a folosi una dintre ele.

— E o ameninţare, Manuel?

— Spune-i cum vrei.

Şi am arătat spre Wright.

— Ori pleacă nebunul ăsta, ori plec eu.

— Manuel, ai nevoie de somn.

Clipeam cu ochii înlăcrimaţi.

— Evident. Şi am să mă culc. Chiar acum! Am să găsesc un pat aici, la Complex, am să mă întind în el şi am să dorm. Cred că mi-ajung vreo zece ore de somn. Apoi, dacă mai sunt încă Ministru al Apărării, puteţi să mă treziţi. Dacă nu, să mă lăsaţi să dorm în continuare.

Toţi erau şocaţi de afirmaţia mea. Wyoh se ridică, veni lângă mine şi, fără să spună nimic, mă luă de braţ.

Profesorul vorbi ferm:

— Vă rog să plecaţi cu toţii. Rămân doar Cabinetul de război şi gospodin Wright.

Aşteptă până ieşiră toţi ceilalţi. Apoi zise:

— Manuel, nu-ţi pot accepta demisia. Nici nu te pot lăsa să mă forţezi să iau o acţiune pripită în privinţa lui gospodin Wright, cel puţin nu acum când suntem cu toţii obosiţi şi nervoşi. Ar fi mai bine dacă v-aţi cere reciproc scuze pentru purtarea violentă, recunoscând că fiecare din voi a fost irascibil.

— Ah…

M-am întors spre Finn.

— Ăsta a luptat? am spus arătând spre Wright.

— Poftim? Nu, la naiba. Cel puţin nu în echipele mele. Cum e, Wright? Ai luptat atunci când ne-au invadat?

Wright spuse rigid:

— N-am avut ocazia. Când am aflat, lupta se terminase. Dar acum au fost puse la îndoială curajul şi loialitatea mea. Insist să…

— Tacă-ţi fleanca, la dracu'. Dacă vrei duel, am să-ţi dau satisfacţie cu prima ocazie în care voi fi liber. Profesore, din moment ce purtarea lui nu are ca scuză stresul datorat luptei, n-am să-i cer scuze unui palavragiu pentru faptul că l-am făcut palavragiu. Iar tu se pare că nu înţelegi. Îl laşi pe fanfaronul ăsta să mi se suie în cap şi nici măcar nu încerci să-l opreşti. Aşa că, ori zboară el, ori eu. Cale de mijloc nu există.

Finn spuse brusc:

— Eu sunt de acord cu asta, profesore. Mă alătur lui Mannie. Ori îl concediezi pe păduchele ăsta, ori pe noi doi.

Se uită la Wright.

— Cât despre duel — mai întâi o să te baţi cu mine. Tu ai două braţe, Mannie are doar unul.

— N-am nevoie de două braţe pentru el. Dar îţi mulţumesc, Finn.

Wyoh plângea — o simţeam, deşi nu o auzeam. Profesorul o întrebă foarte trist:

— Wyoming?

— Îmi p-p-pare rău, profesore. Şi eu sunt de partea lui Mannie.

Rămaseră numai Clayton Watenabe, judecătorul Brody, Wolfgang, Stu şi Sheenie, grupul care conta de fapt — Cabinetul de război. Profesorul se uită la toţi. Îmi dădeam seama că sunt alături de mine, deşi lui Wolfgang îi era destul de greu -el lucra cu profesorul, nu cu mine.

Profesorul mă privi din nou şi spuse:

— Manuel, chestia asta este valabilă în ambele sensuri Ceea ce faci, mă obligă să-mi dau demisia. Se uită în jur.

— Noapte bună, camarazi. Sau mai curând, bună dimineaţa. O să mă duc să mă odihnesc. Cred că merit asta, nu?

Ieşi energic, fără să privească în spate.

Wright plecase, nu l-am văzut când.

— Ce e cu crucişătoarele acelea, Manuel? mă întrebă Finn.

Am respirat adânc.

— N-o să se întâmple nimic înainte de sâmbătă. Dar trebuie să evacuăm Sub-Tycho. Nu mai pot să vorbesc. Sunt frânt de oboseală.

Am stabilit să ne întâlnim la ora nouă seara, apoi m-am lăsat în grija lui Wyoh. Cred că tot ea m-a pus în pat, dar nu-mi aduc aminte.

Când m-am întâlnit cu Finn în biroul Temnicerului-şef, profesorul era acolo. Era vineri, puţin înainte de ora nouă. Dormisem nouă ore, îmi făcusem o baie, luasem micul dejun pe care îl adusese Wyoh şi discutasem cu Mike. Totul mergea conform planului prevăzut, navele nu-şi schimbaseră balistica, iar lovitura asupra Marii Chine era programată să aibă loc în curând.

Am ajuns în birou la timp ca să apuc să văd lovitura la video, totul s-a petrecut bine şi s-a terminat la nouă şi un minut, iar profesorul a trecut la treabă. Nu mai zise nimic despre demisie sau despre Wright, pe care nu l-am mai văzut niciodată.

Vreau să spun că într-adevăr nu l-am mai văzut niciodată de-atunci şi nici n-am întrebat despre el. Nici profesorul nu pomeni nimic despre el, aşa că n-avea nici un rost să întreb.

Ne-am apucat să analizăm ştirile şi situaţia tactică. Wright a avut dreptate când a spus că se pierduseră mii de vieţi omeneşti. Ştirile de pe Pământ erau pline cu informaţii alarmante despre soarta oamenilor. Cât de mulţi au fost, nu se va şti niciodată pentru că, dacă cineva stă pe pământ şi-i cade o stâncă uriaşă în cap, nu cred că mai rămâne ceva de capul lui. Cei care au putut fi număraţi au fost cei ucişi de suflul impactului. Se spune că în America de Nord au fost cincizeci de mii.

Niciodată n-am să pot să-i înţeleg pe oameni! Ne-am bătut gurile trei zile avertizându-i — şi nu poţi spune că n-au auzit strigătele noastre. De aceea erau acolo. Să vadă spectacolul, să râdă de prostia noastră. Să ia suveniruri. Familii întregi s-au dus la ţinte, unele cu coşuleţe de picnic! Coşuleţe de picnic ! Boje moi!