Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Şi acum, cei rămaşi în viaţă urlau cerând sângele nostru ca plată pentru acest masacru. Păi, sigur, nu dădeau semn că i-ar fi indignat invazia lor. Despre bombardamentul pe care ni l-au aplicat, n-au suflat nici un cuvinţel. Dar erau îndureraţi din cauza „crimei noastre cu premeditare”. Ziarul Great New York Times cerea ca întregul guvern rebel lunar să fie adus pe Pământ şi executat pe loc în public — „Acesta este un caz clar în care trebuie să se renunţe, pentru interesul major al omenirii, la regula umanitară împotriva pedepsei capitale”.

Am încercat să nu mă gândesc prea mult la situaţia asta, la fel cum fusesem forţat să nu mă gândesc prea mult la Ludmilla. Micuţa Milla nu avusese cu ea nici un coşuleţ de picnic. Nici nu fusese curioasă, căutând senzaţii tari.

Sub-Tycho era o problemă presantă. Dacă navele pe care le văzusem aveau de gând să bombardeze oraşele — şi ştirile de pe Pământ chiar asta cereau — Sub-Tycho nu avea să reziste. Avea acoperişul prea subţire. Bomba cu hidrogen avea să decompreseze toate nivelele, iar ecluzele nu fuseseră construite pentru explozia unei bombe-H.

E clar că nu-i înţeleg pe oameni şi nici acţiunile lor. Pe Terra exista o interdicţie împotriva folosirii bombelor nucleare asupra oamenilor. Pentru asta se înfiinţase organizaţia Naţiunilor Federative. Şi totuşi, pe Pământ se striga în gura mare că trebuie să ne bombardeze cu bombe-H. Au renunţat să mai pretindă că bombele noastre erau nucleare, dar toată America ardea de nerăbdare ca noi să fim bombardaţi cu bombe nucleare.

Dar nici cu lunarii nu mi-e ruşine. Finn anunţase prin oamenii lui că Sub-Tycho trebuie evacuat. Profesorul repetase ştirea la video. Evacuarea nu punea probleme, Sub-Tycho era destul de mic, iar Novylen şi L-City puteau să-i adăpostească şi să-i hrănească pe refugiaţi. De asemenea, puteam să deviem destul de multe capsule de metro ca să-i mutăm pe toţi în douăzeci şi patru de ore. Pe unii îi lăsam în Novylen, iar pe alţii îi duceam până în L-City. Sigur, existau unele mici probleme — să începem să comprimăm aerul oraşului în timpul evacuării oamenilor ca să nu-l risipim inutil, apoi să-l decomprimăm complet la sfârşit pentru a micşora pagubele, să transportăm mâncare cât putem de mult în timpul pe care-l aveam, să construim căi de acces etanşe către tunelele cele mai joase ale fermelor şi aşa mai departe — lucruri pe care ştiam cum să le facem şi aveam organizarea necesară, bizuindu-ne pe oamenii lui Finn şi pe stilyagii de la întreţinerea municipală. Aveam destui oameni care să asigure o evacuare cât mai lipsită de peripeţii.

Credeţi că au început să plece din Sub-Tycho? Nici vorbă. Capsulele de metro stăteau aliniate una în spatele celeilalte şi nu aveam loc să mai trimitem altele până nu plecau cele din primul lot. Iar acelea stăteau nemişcate.

— Mannie, îmi zise Finn, nu cred că vor să plece.

— La naiba, am spus, dar trebuie. Atunci când vom repera o rachetă cu destinaţia Sub-Tycho, va fi prea târziu pentru locuitori. Oamenii se vor călca în picioare, vor încerca să se îngrămădească în capsule, care nu-i vor ţine pe toţi. Finn, băieţii tăi trebuie să fie mai convingători. Obligă-i.

Profesorul clătină din cap:

— Nu, Manuel.

— Profesore, am spus furios, mergi prea departe cu ideea asta că nu trebuie să-i constrângem pe oameni! Ştii bine c-o să iasă o harababură dacă-i lăsăm pe oameni să acţioneze după cum îi taie capul.

— Ei, atunci asta va fi. Dar noi trebuie să încercăm să-i convingem, nu să-i obligăm să facă ce spunem noi. Hai să revedem planurile.

Planurile nu erau grozave, dar mai mult nu puteam să facem. Să-i mai avertizăm pe toţi despre bombardamente şi despre invazia iminentă. Să-i punem pe oamenii lui Finn să facă de planton deasupra fiecărui oraş, să fie atenţi când vor trece crucişătoarele în jurul Lunii, în spaţiul nevăzut de Mike, în partea opusă, ca să nu mai fim luaţi prin surprindere. Presiune maximă în toate furnicarele şi atenţie la costumele de presiune, să fie la îndemână! Toţi militarii şi toate forţele paramilitare să intre în alarmă de gradul doi la ora patru, sâmbătă după-masă, iar dacă au loc manevre sau se lansează rachete, să intre în alarmă de gradul unu. Puşcaşilor lui Brody să li se dea liber să meargă în oraş, să se îmbete, să facă tot ce vor, iar sâmbătă la ora trei după-masă să se prezinte la datorie.

Asta era ideea profesorului. Finn vroia să ţinem o parte dintre ei la datorie, dar vor fi într-o formă mai bună pentru o gardă mai lungă dacă se relaxează acum, mi-am dat eu cu părerea, de acord cu profesorul.

Cât despre bombardarea Terrei, n-am făcut nici o schimbare la prima rotaţie. Din India primeam mesaje pline de suferinţă, din China încă nimic. Totuşi India nu prea avea de ce să se vaite, pentru că asupra ei nu folosisem o reţea. Era suprapopulată şi, în afară de câteva puncte pe care le alesesem în deşertul Thar şi în câteva vârfuri muntoase, alesesem celelalte ţinte în mare pe lângă coastă, departe de porturile maritime locuite.

Ar fi trebuit să alegem munţi mai înalţi sau să dăm mai puţine avertismente. Din ştiri, am aflat că un om sfânt, urmat de un şir nesfârşit de pelerini, se hotărâse să urce pe toate vârfurile de munte care fuseseră desemnate ca ţinte şi să oprească răzbunarea noastră prin forţa lor spirituală reunită.

Aşa că iar eram nişte criminali. Pe lângă asta, încărcăturile care au căzut în ape au ucis mulţi peşti, dar şi mulţi pescari care nu ţinuseră seama de avertismentele noastre. Guvernul indian părea la fel de furios din cauza peştilor ca şi din cauza pescarilor — dar principiul sacru acordat tuturor formelor de viaţă nu se aplica în cazul nostru. Ne vroiau capetele.

Africa şi Europa răspundeau mai cumpătat, dar diferit. În Africa, viaţa nu fusese niciodată sacră şi cei care s-au dus la ţinte au primit un mic tratament de recoltare de sânge. Europa a avut la dispoziţie o zi ca să afle că putem lovi acolo unde spusesem de sute de ori că vom lovi şi că bombele noastre erau mortale. Au murit şi acolo oameni, mai ales căpitani de nave tâmpiţi, dar nu mulţimi de gură-cască, cum s-a întâmplat în America de Nord şi în India. Accidentele au fost chiar mai rare în Brazilia şi în alte părţi ale Americii de Sud.

Apoi, a venit din nou rândul Americii de Nord — era 9h 50 min. 28 sec. sâmbătă, 17. octombrie '76. Mike a potrivit momentul pentru ora zece la noi care, ţinând cont de progresul pe orbită într-o zi a Lunii şi de rotaţia Pământului, a făcut ca America să fie cu faţa spre noi la ora cinci după ora de pe Coasta lor de Est şi la ora două după ora de pe Coasta de Vest.

În dimineaţa zilei de sâmbătă începusem să discutăm ce să facem cu tragerea. Profesorul nu convocase Cabinetul de război, dar venise toată lumea în afara lui Clayton Watenabe, care se întorsese în Kongville ca să se ocupe de apărare. Erau opt — profesorul, eu, Finn, Wyoh, judecătorul Brody, Wolfgang, Stu, Terence Sheehan. Opt păreri diferite. Profesorul avea dreptate, cu cât sunt mai mulţi, cu atât nebunia e mai mare. Dacă sunt peste trei adunaţi într-o problemă, nu se poate lua nici o decizie definitivă.

De fapt, erau şase opinii diferite, pentru că Wyoh n-a spus nimic şi nici profesorul, care făcea pe moderatorul. Dar ceilalţi făceau o larmă cât optsprezece la un loc. Pe Stu nu-l interesa ceea ce loveam, el vroia ca bursa de mărfuri de la New York să se deschidă luni dimineaţa.

— Joi am vândut fără acoperire în nouăsprezece părţi, pentru că am vrut să mă asigur că naţiunea lunară n-o să dea faliment înainte să coboare din leagăn, iar acum trebuie să execut ordinele de cumpărare care acoperă aceste vânzări. Spune-le, Wolf, fă-i tu să înţeleagă.