Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— A, da.

M-am uitat la ceas demonstrativ.

— -Acum mai aveţi… trei minute şi cincizeci şi opt de secunde, în care mai putem să deviem lovitura îndreptată spre Kansas City. E pregătit programul de deviere, iar asistentul meu cel mai bun, un tip”, Mike, e la datorie. Să-i dau telefon?

— Pentru numele lui Dumnezeu, Man, deviază! zise Sheenie, gâtuit de emoţie.

— La naiba! spuse Finn. Care-i problema, Terence? Ţi-e frică?

— Camarazi! zise profesorul. Vă rog!

— Eu primesc ordine de la şeful statului, de la profesor, am spus. Dacă el vrea să audă păreri, are să le ceară. N-are nici un rost să ţipaţi unul la celălalt.

M-am uitat la ceas.

— Mai sunt două minute şi jumătate. Pentru celelalte ţinte sunt limite mai mari de timp. Kansas City e cel mai îndepărtat de ocean. Dar câteva din cele patru oraşe din zona Marilor Lacuri au trecut deja de punctul în care încărcăturile mai pot fi deviate în ocean. Mai putem să acţionăm doar asupra Lacului Superior. Pentru Salt Lake City avem poate un minut în plus. Apoi se aglomerează mai multe încărcături în acelaşi timp.

Am aşteptat.

— Să votăm, zise profesorul. Pentru continuarea programului. Generale Nielsen?

— Da!

— Gospaja Davis?

Wyoh îşi ţinu respiraţia.

— Da.

— Judecător Brody?

— Da, bineînţeles. E necesar.

— Wolfgang?

— Da.

— Conte LaJoie?

— Da.

— Gospodin Sheehan?

— Vă lipseşte un pariu. Dar merg şi eu. Unanimitate.

— Un moment. Manuel?

— Tu hotărăşti, profesore, întotdeauna a fost aşa. Votarea e o prostie.

— Îmi dau seama că eu hotărăsc, gospodin Ministru. Continuaţi bombardamentul, conform planului.

Am reuşit să lovim multe dintre ţintele celei de a doua salve, deşi toate oraşele erau apărate, în afară de Mexico City. Se pare (98, 3% după calculele ulterioare ale lui Mike) că rachetele de interceptare erau explodate prin radar la distanţe stabilite, care estimaseră greşit vulnerabilitatea cilindrilor de stâncă. Au fost distruse doar trei stânci, celelalte au fost împinse şi au provocat mai mult rău decât dacă nu se trăgea deloc în ele.

A fost greu cu New York. Cu Dallas a fost şi mai greu. Probabil că diferenţa consta în controlul local al intercepţiei, pentru că nu părea ca postul de comandă din munţii Cheyenne să mai funcţioneze. Poate că nu le-am distrus buncărul din pământ — nu ştiu cât era de adânc — dar pun pariu că nici oamenii şi nici computerele de-acolo nu mai puteau urmări nimic.

Dallas-ul se ţinea tare. Cred că a împins într-o parte primele cinci stânci, aşa că i-am spus lui Mike să ia tot ce poate dinspre munţii Cheyenne şi să îndrepte încărcăturile spre Dallas… ceea ce a reuşit să facă după două salve. Cele două ţinte erau la mai puţin de doi kilometri distanţă una faţă de cealaltă. Apărarea oraşului Dallas s-a prăbuşit la salva următoare. Mike mai trimise încă trei încărcături spre spaţioport şi apoi le schimbă spre „Munţii Cheyenne” — cele de mai târziu nici nu fuseseră atinse şi erau marcate munţii Cheyenne. Mike încă mai trimitea mesaje de dragoste cosmice muntelui care era deja sfărâmat, când America dispăru din raza privirii noastre, în jos, pe partea estică a Terrei.

Am stat cu Mike tot timpul cât a durat bombardamentul, ştiind că era un moment greu. Când se opri totul până în punctul în care urma să umplem de praf Marea Chină, Mike spuse gânditor:

— Man, nu cred că ar trebui să mai lovim din nou muntele.

— De ce nu, Mike?

— Pentru că nu a mai rămas nimic acolo.

— Bine, poţi să-i deviezi rezervele. Când trebuie să decizi?

— Le-aş trimite în Albuquerque şi Omaha, dar ar fi bine să încep de-acum. Mâine am să fiu ocupat. Man, prietenul meu cel mai bun, cred că trebuie să pleci.

— Te-ai plictisit de mine, amice?

— Nu, dar în următoarele câteva ore, nava pe care am detectat-o s-ar putea să lanseze rachete. Când are să se întâmple asta, vreau să trec toate controalele balistice către „Praştia micului David” — iar când am să fac asta, ar trebui să fii la sediul din Mare Undarum.

— Ce te frământă, Mike?

— Computerul ăla, fiul meu, e precis, dar e prost, Man. Vreau să fie supravegheat. S-ar putea să fie nevoie de decizii în grabă şi acolo nu există nimeni care să-l poată programa aşa cum trebuie. Tu ar trebui să fii acolo.

— Bine, Mike, dacă zici tu asta. Dar dacă e nevoie de un program rapid, am să-ţi dau telefon.

Dacă unui om îi ia mult timp, poate câteva ore ca să facă un program, unui computer îi ia câteva milisecunde ca să-l rezolve. Una din calităţile de necontestat ale lui Mike era că se putea programa singur. Repede. Doar îi explicai despre ce era vorba şi-l lăsai pe el să-şi facă programul. La fel de bine şi foarte corect îşi putea programa fiul mai mic şi mai prost, cu o rapiditate mult mai mare decât a unui om.

— Dar, Man, vreau să fii acolo pentru că s-ar putea să nu-mi poţi telefona, e posibil ca liniile să fie tăiate. Am pregătit un grup de programe posibile pentru Junior. Îţi vor fi de folos.

— Bine, tipăreşte-le. Lasă-mă acum să vorbesc cu profesorul.

Mike îl găsi repede pe profesor. M-am asigurat că era singur, apoi i-am explicat ce vroia Mike să fac. Credeam că profesorul va obiecta — speram că va insista să rămân la venirea bombardamentelor, invaziei, a navelor, dar el îmi spuse:

— Manuel, trebuie să pleci. Am ezitat să ţi-o spun, dar e foarte important să fii acolo. Ai discutat şansele cu Mike?

— Niet.

— Eu am făcut-o. Ca să fiu direct, dacă Luna City e distrusă, iar eu împreună cu restul guvernului murim, iar ochii de radar ai lui Mike orbesc şi el este deconectat de la noua catapultă — lucruri care se pot întâmpla în urma unui bombardament dur, deci, chiar dacă se pot întâmpla toate astea, Mike încă dă şanse egale Lunii, dacă „Praştia micului David” va funcţiona — şi tu eşti acolo ca s-o faci să meargă.

— Da, şefule, am înţeles, să trăiţi. Tu şi Mike sunteţi nesuferiţi şi vreţi să mă lipsiţi de distracţie. Am s-o fac.

— Foarte bine, Manuel.

Am mai stat cu Mike încă o oră, timp în care el a tipărit metru după metru, programe compatibile pentru celălalt computer — mie mi-ar fi luat vreo şase luni această muncă, dacă aş fi în stare să mă gândesc la toate posibilităţile. Mike a adăugat nişte indexuri şi referinţe — cu nişte situaţii oribile pe care nici nu îndrăznesc să le menţionez. De exemplu, dacă împrejurările făceau necesară distrugerea Parisului, referinţele spuneau — ce rachete, pe ce orbite — cum să-i spun eu lui Junior să le găsească şi să le trimită la ţintă. Sau orice altceva era nevoie.

Citeam documentul care nu se mai termina — nu programele, ci descrierea rezultatelor la care ducea fiecare dintre ele — când sună Wyoh.

— Mannie, dragule, ţi-a spus profesorul despre plecarea la Mare Undarum?

— Da. Chiar vroiam să te sun.

— Bine. Fac bagajele şi ne întâlnim la Staţia de Est. Când crezi că ajungi acolo?

— Bagajele pentru noi? Ce, vii şi tu?

— Nu ţi-a spus profesorul?

— Nu.

Dintr-odată, m-am simţit fericit.

— M-am simţit vinovată, dragule. Vroiam să merg cu tine… dar nu aveam nici un motiv pentru a-mi justifica purtarea. La urma urmei, eu nu sunt obişnuită cu computerele şi am responsabilităţi aici. Sau aveam. Dar am fost concediată din toate funcţiile pe care le deţineam. Şi tu ai fost concediat.

— Serios?