Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Brody vroia să folosim catapulta ca să zdrobim orice navă care încearcă să părăsească orbita. Judecătorul habar n-avea de balistică — tot ceea ce ştia era că minerii lui erau în nişte poziţii expuse. Nu am ripostat, deoarece încărcăturile rămase erau deja pe orbite joase, iar restul urmau să fie şi ele în curând — şi nu credeam că o să mai avem vechea catapultă mult timp.

Sheenie consideră că ar fi o mişcare inteligentă dacă am repeta tragerile în reţea până vom plasa o încărcătură exact pe clădirea principală a Directoratului Americii de Nord.

— Îi cunosc bine pe americani, am fost american înainte să fiu lunar, când am fost deportat. Le pare al naibii de rău că au predat conducerea Naţiunilor Federative. Să-i zdrobim pe birocraţii ăia nenorociţi şi americanii vor trece de partea noastră.

Spre dezgustul lui Stu, Wolfgang Korsakov era de părere că speculaţiile ar merge mai bine dacă toate bursele de mărfuri ar fi închise până se va termina totul.

Finn vroia să-i zdrobim — să-i avertizăm să-şi ia de pe cerul nostru navele alea oribile şi, dacă nu o fac, atunci să-i lovim de-adevăratelea.

— Sheenie nu are dreptate când vorbeşte de americani, şi eu îi cunosc. America de Nord este partea cea mai dură a Naţiunilor Federative şi ei sunt cei care trebuie lichidaţi. Pentru ei suntem nişte criminali, aşa că acum trebuie să-i lovim cu toată puterea de care suntem în stare. Să lovim oraşele americane şi putem renunţa la vest.

M-am strecurat afară, am vorbit cu Mike, mi-am făcut câteva însemnări. Când m-am întors, încă se mai certau. Când m-am aşezat, profesorul şi-a ridicat privirea.

— Mareşale, nu ţi-ai exprimat opinia.

— Profesore, am spus, n-am putea lăsa la o parte prostia asta cu mareşalul? Copiii sunt la culcare, putem să fim sinceri.

— Bine, Manuel.

— Aşteptam să văd dacă se va ajunge la o înţelegere.

Nu se ajunsese la nimic.

— Nu văd de ce trebuie să-mi dau şi eu cu părerea, am continuat. Eu sunt doar un biet comisionar şi sunt aici numai pentru că ştiu cum să programez un computer balistic.

Am spus asta uitându-mă drept la Wolfgang — un camarad de nădejde, dar un intelectual tăios. Eu sunt un mecanic fără prea multă şcoală, pe când Wolfgang a absolvit o şcoală superioară la modă — Oxford, înainte să fie condamnat. Nu prea ţinea cont de părerea nimănui, în afară de opinia profesorului. Dar şi de-a lui Stu — da, dar şi Stu are scrisori elegante de acreditare.

Wolf se foi jenat şi spuse:

— Ei, Mannie, bineînţeles că vrem să-ţi auzim părerea.

— Păi, nu am nici una. Planul de bombardare a fost proiectat până în cele mai mici detalii. Toată lumea a avut ocazia să-l critice la momentul respectiv şi nu văd nimic care să justifice modificarea lui.

— Manuel, spuse profesorul, vrei să treci în revistă al doilea bombardament asupra Americii, ca să-l înţelegem cu toţii?

— Bine. Scopul celei de-a doua salve de bombe este să-i obligăm să folosească rachetele de interceptare. Fiecare lovitură îşi are ţinta pe un oraş mare, pe terenuri libere, vreau să spun, din apropierea oraşelor mari. Asta o să le şi spunem, dar cu puţin timp înainte de a-i lovi, nu-i aşa Sheenie?

— Mai bine să le-o spunem chiar acum. Dar, sigur, putem schimba. Şi ar trebui s-o facem.

— S-ar putea. Propaganda nu ţine de domeniul meu de activitate. Pentru a ţinti destul de aproape am folosit în majoritatea cazurilor ţinte acvatice — lucru destul de greu care, pe lângă uciderea peştilor şi a celor care se încăpăţânează să rămână pe mare, vor provoca furtuni locale de proporţii şi distrugeri de ţărmuri.

M-am uitat la ceas şi am văzut că trebuia să trag de timp.

— Seattle va primi o bombă în Strâmtoarea Puget, chiar lângă ei. San Francisco va pierde două porturi importante. Los Angeles va primi una între Long Beach şi Catalina şi altele pe coastă, mai sus cu câţiva kilometri. Mexico City este mai în interiorul continentului, aşa că plasăm lovitura pe muntele Popocatepetl, de unde se poate vedea foarte bine. Salt Lake City primeşte una în lac. Am lăsat deoparte Denver-ul, pentru că locuitorii lui pot vedea ce se va întâmpla în Colorado Springs — întrucât vom bombarda din nou munţii Cheyenne şi vom continua imediat ce-i vom avea în câmpul nostru vizual. Saint Louis şi Kansas City vor primi lovituri în râurile lor, la fel şi New Orleans — care probabil va fi inundat. Toate oraşele Marilor Lacuri vor avea şi ele acelaşi tratament, am o listă lungă, s-o citesc?

— Poate mai târziu, zise profesorul. Zi mai departe.

— Boston primeşte una în port. New York va avea una în strâmtoarea Long Island şi alta la jumătatea distanţei dintre cele mai mari două poduri ale lui, cred că le va distruge podurile, dar noi ne dăm cuvântul că nu vom trage în ele şi chiar aşa vom face. Mergând în jos pe coasta de est, mai aplicăm tratamentul la două oraşe din golful Delaware, apoi la alte două din golful Chesapeake, unul din oraşe fiind de o maximă importanţă istorică şi sentimentală. Mai spre nord, vom mai atinge două oraşe cu lovituri plasate în mare. Spre interior, lovim Cincinnati, Birmingham, Chattanooga, Oklahoma City, toate cu lovituri în munţii din apropiere sau în râuri. Să nu uit Dallas-ul, distrugem spaţioportul şi poate avem noroc să prindem şi câteva nave — ultima dată când am verificat, erau şase nave. Nu vom ucide oameni, decât dacă vor face nebunia să stea pe ţinte. Dallas-ul e un loc perfect pentru bombardament, spaţioportul e mare, întins şi liber, iar lovitura va fi zărită de cel puţin zece milioane de oameni.

— Dacă o să lovim, spuse Sheenie.

— Cum, dacă? Fiecare lovitură este urmată de o alta, la o oră distanţă. Dacă nici una nu ajunge, mai avem lovituri mai în spate care pot fi deviate, de exemplu, e uşor să schimbăm ţintele în grupul golful Delaware golful Chesapeake. La fel şi pentru grupul Marilor Lacuri. Dar Dallas are propria lui serie de rezerve şi încă una lungă, pentru că ne aşteptăm să fie foarte bine apărat. Rezervele durează cam şase ore, atât timp cât putem vedea America, apoi ultimele pot fi plasate oriunde pe continent… cu cât o încărcătură e mai departe când o deviem, cu atât devierea poate fi mai largă.

— Asta n-am înţeles, zise Brody.

— E o problemă de vectori, judecătorule. O rachetă de ghidare poate da unei încărcături câţiva metri pe secundă ai vectorului lateral. Cu cât vectorul funcţionează mai mult, cu atât încărcătura va ateriza mai departe de punctul original spre care o plasasem. Dacă transmitem un semnal unei rachete de ghidare cu trei ore înainte de impact, deplasăm punctul de impact de trei ori mai mult decât dacă am aştepta până la o oră înaintea impactului. Nu e chiar atât de simplu, dar computerul poate să facă asta, dacă are timp suficient la dispoziţie.

— Ce înseamnă timp suficient? întrebă Wolfgang.

M-am străduit cu grijă să fac pe prostul.

— Computerul poate rezolva acest gen de probleme aproape instantaneu, odată ce l-ai programat să facă asta. Dar, asemenea decizii sunt pre-programate. Adică, ceva de genul ăsta: dacă din grupul de ţinte A, B, C şi D descoperi că ai ratat trei ţinte din primele două salve, repoziţionezi toate rezervele din prima serie, astfel încât să poţi alege aceste trei ţinte, în timp ce distribui a doua serie de rezerve acestui grup, pentru posibila folosire asupra grupului doi, în timp ce repoziţionezi seria a treia de rezerve asupra grupului Alpha, astfel încât…

— Stai aşa, eu nu sunt computer, zise Wolfgang. Eu vreau să ştiu cât timp mai avem până când trebuie să ne hotărâm.