Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Imaginea şi sunetul se întrerupseră.

Putea la fel de bine să spună ceea ce noi, cei de la Praştia micului David, am aflat mai târziu, şi anume, al doilea crucişător, venind la nivel jos cu viteză maximă pe orbita cea mai joasă pe care o permitea terenul Lunii, a început bombardamentul capătului de ejecţie al vechii catapulte, la o sută de kilometri de capul catapultei şi de trăgătorii lui Brody şi a distrus mai multe inele, până în minutul în care a ajuns în raza vizuală de tragere a tunarilor, strânşi cu toţii în jurul radarelor de la capul catapultei. Se pare că se simţea în siguranţă. Nu era, pentru că băieţii lui Brody i-au ars „ochii” şi „urechile”. A mai parcurs o orbită după care s-a prăbuşit lângă Torricelli, cred că în încercarea de a ateriza, pentru că reactoarele i se opriseră înainte de zdrobire.

Următoarele ştiri recepţionate de noi la noul sediu au venit de pe Pământ. Acelaşi împuţit post de radio N. F. pretindea că fusese distrusă catapulta (era adevărat), iar împotrivirea lunară luase sfârşit (asta era fals) şi le cerea tuturor lunarilor să-i ia prizonieri pe conducătorii lor şi să-i predea milei Naţiunilor Federative (iar fals, nu exista conceptul de milă în organizaţia de pe Pământ).

Am ascultat ştirile, am verificat din nou programarea şi m-am dus în camera întunecoasă a radarului. Dacă totul mergea după plan, urma să lansăm un nou atac în râul Hudson şi apoi pe alte ţinte succesive, timp de trei ore, pe tot continentul american — spun succesive, pentru că Junior nu se putea ocupa de lansări simultane. Mike adaptase planul pentru capacitatea lui.

Râul Hudson a fost lovit conform planului. Mă întrebam câţi newyorkezi ascultau postul de ştiri al N. F. În timp ce priveau explozia care îl dezminţea.

Două ore mai târziu, staţia N. F. anunţa că rebelii lunari mai avuseseră rachete pe orbită în momentul distrugerii catapultei, dar că, după aceste câteva impacturi răzleţe, nu vor mai urma altele. Când am terminat cu al treilea bombardament asupra Americii, am închis radarul. Nu funcţiona constant, Junior era programat să arunce priviri numai când era necesar, câteva secunde de fiecare dată.

Aveam nouă ore înaintea bombardării Marii Chine, care venea la rând.

Dar nu aveam nouă ore ca să luăm cea mai grabnică hotărâre, dacă să lovim sau nu Marea Chină. Fără informaţii. În afară de canalele de ştiri de pe Pământ. Care puteau să fie false. Îngrozitor. Nu ştiam dacă profesorul mai era sau nu în viaţă. Şi mai îngrozitor. Ce făceam acum? Acţionam în calitatea de Prim-ministru? Aveam nevoie de profesor. Nu mă simţeam în largul meu ca „şef al statului”. În special, aveam nevoie de Mike — ca să calculeze faptele, să estimeze incertitudinile, să proiecteze probabilităţi ale unui curs sau ale altuia.

Pe onoarea mea, nu ştiam dacă mai vin nave spre noi şi, lucrul cel mai rău, mi-era şi frică să mă uit. Dacă deschideam radarul şi-l porneam pe Junior ca să cerceteze cerul, am fi fost reperaţi imediat de orice navă de război peste care aş fi trecut cu semnalele radar, înainte ca Junior să fi avut timp s-o vadă. Navele de război fuseseră special construite pentru detectarea supravegherii oricărui radar. Aşa am auzit. La naiba, nu eram militar, ci un biet tehnician de computere, care nimerise pe teren greşit…

Cineva sună la uşă. M-am ridicat şi-am descuiat. Era Wyoh cu cafeaua. Mi-o dădu şi ieşi fără să zică nimic.

Sorbeam din cafea şi mă gândeam. Asta e, băiete, te lasă singur şi aşteaptă ca tu să scoţi vreun miracol din pălăria de magician. Nu mă simţeam în stare. De undeva, din copilărie, am auzit vocea profesorului: „Mannie, când te confrunţi cu o problemă pe care nu o înţelegi, încearcă să rezolvi o parte din ea pe care o înţelegi şi apoi analizeaz-o din nou în întregime”. Mă învăţase ceva ce nici el nu înţelegea prea bine — matematică — dar îmi predase ceva mult mai important, un principiu fundamental.

Dintr-o dată, am ştiut ce aveam de făcut pentru început.

M-am dus la Junior şi l-am pus să-mi scoată la imprimantă programul impacturilor prezise ale încărcăturilor de pe orbită — uşor, era un pre-program pe care îl putea rula oricând în sens invers timpului real. În timp ce Junior era ocupat, eu am căutat câteva programe alternative în rola pe care mi-o pregătise Mike.

Apoi am introdus câteva din aceste programe alternative -nu era nici o problemă, trebuia doar să fiu atent să le citesc corect şi să le tastez fără erori. L-am pus pe Junior să tipărească ceea ce tastasem, ca să mă verific înainte de a-i da semnalul de execuţie.

Când am terminat — trecuseră patruzeci de minute -toate încărcăturile de pe traiectorie care se îndreptau spre o ţintă din interior erau reîndreptate spre câte un oraş de la malul mării. Computerul a programat executarea acestei comenzi la stâncile mai din urmă. Dar, dacă eu nu anulam, le repartiza Junior după cum era cazul.

Acum dispăruse presiunea îngrozitoare a timpului, acum puteam devia orice încărcătură în ocean, chiar cu câteva minute înaintea impactului. Acum puteam să mă gândesc în voie. Aşa am şi făcut.

Apoi mi-am chemat „Cabinetul de război”, format din Wyoh, Stu şi Greg, care era comandantul forţelor mele armate şi ne-am adunat în biroul lui Greg. Lenore avea voie să se plimbe de colo-colo aducându-ne cafea sau putea să stea, dacă dorea, dar să nu spună nimic. Lenore e o femeie inteligentă şi ştie când să tacă.

Stu vorbi primul:

— Domnule prim-ministru, cred că trebuie să sărim peste Marea Chină de data asta.

— Lasă politeţurile, Stu. Poate sunt prim-ministru, poate, nu. Oricum, nu avem timp de formalităţi.

— Foarte bine. Pot să-mi expun propunerea?

— Mai târziu.

Le-am explicat ce făcusem ca să avem mai mult timp. Stu mă aprobă în tăcere, dar nu mai zise nimic.

— Problema noastră cea mai mare este că am rămas fără comunicaţii atât cu Luna City cât şi cu Pământul. Greg, ce se aude cu echipa de intervenţie?

— Nu s-a întors încă.

— Dacă defecţiunea este în apropiere de Luna City, s-ar putea să nu se întoarcă prea curând. Asta dacă pot repara. Deci, suntem nevoiţi să acţionăm de capul nostru. Greg, ai tot ce-ţi trebuie ca să încerci să improvizezi o staţie de emisie-recepţie ca să putem vorbi cu Pământul? Te-aş putea ajuta, iar tehnicianul pentru computere pe care ţi l-am trimis nu e prost deloc.

E foarte bun la electronica obişnuită — un biet individ pe care-l acuzasem odată, pe nedrept, că lăsase o muscă să intre în măruntaiele lui Mike. Îi dădusem acum funcţia de tehnician electronist.

— Harry Biggs, şeful aparaturii de presiune, poate face orice dacă are echipamentul necesar, spuse Greg gânditor.

— Fă-i rost de tot ce-i trebuie. Poţi să dezasamblezi orice în afară de radar şi de computer, după ce am expediat toate încărcăturile din catapultă. Câte mai sunt?

— Douăzeci şi trei şi nu mai avem oţel.

— Atunci asta e, douăzeci şi trei, câştigăm sau pierdem. Vreau să fie gata de încărcare pentru că s-ar putea să le aruncăm azi.

— Sunt pregătite. Putem să le încărcăm cu viteza necesară.

— Bine. Încă ceva. Nu ştiu dacă pe cerul nostru se învârtesc sau nu crucişătoare ale N. F. Mi-e frică să mă uit. Cu radarul, vreau să spun, pentru că dacă folosesc radarul pentru a cerceta cerul, putem să ne trădăm poziţia. Dar trebuie să observăm ce se petrece în exterior. Greg, poţi găsi voluntari care să facă asta, dar de care nu mai ai nevoie pentru altceva?