Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Mesaj către faţa dinspre Pământ — înregistrează şi transmite cu viteză, pentru că încă nu vreau să ne detecteze. „Mesaj personal, Mannie către profesor. Parola: tunul de alamă. Sunt pe drum!” Cere-le să confirme primirea mesajului — dar transmite doar o singură dată.

Stu şi Greg conduceau pe drumul de întoarcere, în timp ce eu, Wyoh şi cu Lenore stăteam înghesuiţi pe platforma deschisă, legaţi cu nişte curele ca să nu cădem, pentru că platforma era prea mică pentru noi toţi. Aveam timp să mă gândesc în voie. Nici una dintre fete nu avea costum radio şi puteam să conversăm numai prin atingerea căştilor — ciudat.

Abia după ce învinsesem, am început să înţeleg unele părţi din planul profesorului, care nu-mi fuseseră clare atunci când le elaborase. Atacul asupra catapultei salvase furnicarele — speram să fie aşa. Acesta fusese planul, dar profesorul a fost tot timpul detaşat şi indiferent când se referea la distrugerea catapultei. Desigur, mai aveam şi o a doua catapultă, dar era departe şi era greu de ajuns până la ea. Ar fi luat nişte ani buni să săpăm un nou sistem de metro pentru noua catapultă înconjurată de munţi înalţi. Mă gândesc că e mai ieftin s-o reparăm pe cea veche, sigur, dacă se mai poate repara.

Oricum, în ambele cazuri se sista orice transport de cereale spre Terra, până ce puneam pe picioare catapulta. Oricare dintre ele.

Şi asta a urmărit profesorul! Deşi niciodată nu a făcut vreo aluzie cum că planul lui se baza pe distrugerea vechii catapulte — ăsta era de fapt planul lui pe termen lung, nu doar victoria Revoluţiei. S-ar putea să nu recunoască dacă l-aş întreba direct. Dar Mike mi-ar spune dacă l-aş lua tare: a fost sau nu ăsta unul din factorii de calculare a şanselor? Prezicerea revoltei pentru mâncare şi pentru celelalte, nu, Mike? Sunt convins că Mike mi-ar spune adevărul.

Târgul „tonă pentru tonă”, pe care profesorul îl expusese pe Pământ, fusese un argument pentru o catapultă terestră. Dar, între patru ochi, nu era entuziasmat de ea. Odată, pe când ne aflam în America de Nord, îmi spusese:, „Da, Manuel, sunt sigur c-o să meargă. Dar, dacă se va construi, va fi ceva temporar. A fost o vreme, acum două secole, când rufele murdare erau trimise din California în Hawaii — cu nave maritime, gândeşte-te, care aduceau înapoi rufele curate. Erau împrejurări speciale. Dacă vom vedea vreodată apă şi îngrăşăminte transportate pe Lună, iar apoi cereale cu destinaţia Pământ, va fi de scurtă durată. Viitorul Lunii constă în poziţia ei unică de a fi în vârful unui flux gravitaţional deasupra unei planete bogate, în energia ei ieftină şi în terenurile ei fertile. Dacă noi, lunarii, vom fi destul de deştepţi în secolele care vor veni, ca să rămânem un port liber, în afara unor alianţe care mai mult ne-ar încurca decât ne-ar ajuta, atunci vom deveni răscrucea drumurilor a două planete, a trei, a întregului sistem solar. Nu vom rămâne toată viaţa fermieri”.

Eram aşteptaţi la Staţia de Est şi abia am avut timp să ne scoatem costumele de presiune — la fel ca la întoarcerea de pe Pământ — că mulţimea, care urla de bucurie, ne ridică pe umeri. Chiar şi pe fete, pentru că Slim o întrebă pe Lenore:

— Putem să vă ducem şi pe voi?

— Da, de ce nu? răspunse Wyoh.

Iar stilyagii se bătură pentru acest privilegiu.

Majoritatea erau în costume de presiune şi am fost surprins să văd cât de mulţi aveau arme. Nu erau armele noastre, ci erau capturate. Dar uşurarea cea mai mare a fost când am văzut că L-City era întreg!

M-aş fi descurcat mai bine fără procesiunea triumfală. Eram nerăbdător să ajung la un telefon şi să aflu de la Mike ce se întâmplase — ce distrugeri aveam, câţi morţi, cât ne costase, de fapt, victoria asta.

Ne-au împins pe o platformă, unde erau profesorul şi restul Cabinetului, personalităţi ale oraşului şi alţii, iar fetele s-au aruncat plângând de gâtul profesorului, apoi el mă îmbrăţişă cu putere şi mă sărută pe amândoi obrajii, iar cineva îmi îndesă pe cap o şapcă a libertăţii. Am zărit-o în mulţime pe micuţa Hazel şi i-am trimis un sărut.

În cele din urmă, mulţimea se linişti suficient pentru ca profesorul să poată vorbi.

— Prieteni, spuse şi aşteptă să se facă linişte. Prieteni, repetă plin de însufleţire. Iubiţi camarazi. Ne vedem, în sfârşit, în libertate şi îi avem printre noi pe eroii care au dus singuri ultima bătălie pentru Luna noastră.

Mulţimea ne ovaţionă, iar profesorul aşteptă să se facă din nou linişte. Îmi dădeam seama că era foarte obosit, îi tremurau mâinile în timp ce se sprijinea de tribună.

— Aş dori să vorbească ei, pentru că vreau să auzim cu toţii cum a fost. Dar, mai întâi, am un mesaj fericit pentru voi. Marea Chină tocmai a anunţat că începe în Munţii Himalaya construirea unei catapulte uriaşe pentru ca transportul dinspre Terra spre Lună să fie la fel de uşor şi ieftin cum este transportul de la noi spre Pământ.

Se opri pentru urale şi apoi zise:

— Dar ăsta este un proiect de viitor. Ce zi fericită! În sfârşit, lumea întreagă recunoaşte suveranitatea Lunii. Suntem liberi! Liberi! Lunari, v-aţi câştigat libertatea…

Se opri, părând surprins. Nu era speriat, ci nedumerit. Se înclină uşor.

După care, muri.

L-am dus într-un magazin din spatele platformei. Medicii, pe care-i chemasem, nu mai puteau face nimic. Bătrâna lui inimă, încordată de nenumărate ori, cedase. L-au scos afară prin spate, iar eu m-am luat după ei.

Stu mă apucă de braţ.

— Domnule Prim-Ministru…

— Ei, şi tu! Stu, pentru numele lui Bog, termină cu prostiile!

— Domnule Prim-Ministru, nu se lăsă el, trebuie să vorbiţi mulţimii, să-i trimiteţi pe oameni acasă. Avem lucruri importante de făcut, spuse el ferm.

Vorbea calm, dar îi curgeau lacrimi de durere.

M-am întors pe platformă, am confirmat ceea ce ei bănuiau doar şi le-am spus să se ducă acasă. Apoi, m-am dus în camera L de la hotelul Raffles, scena începutului, unde dăinuiau toate amintirile primelor zile ale noii noastre organizaţii, unde am convocat şedinţa Cabinetului de urgenţă, unde am pus la cale planul Revoluţiei noastre. M-am strecurat la telefon, am lăsat casca în jos şi am tastat MYCROFTXXX.

Am primit un semnal de număr inexistent. Am mai încercat o dată, acelaşi semnal. Am ridicat casca şi l-am întrebat pe Wolfgang, care era cel mai aproape de mine:

— Nu merg telefoanele?

— Depinde de zone, spuse el. Bombardamentul de ieri le-a cam dat peste cap. Dacă vrei un număr interurban, sună centrala.

Mă şi vedeam sunând la centrală şi cerând un număr inexistent.

— Ce bombardament?

— N-ai auzit? A fost un bombardament concentrat asupra Complexului. Dar băieţii lui Brody au doborât nava. Nu sunt pagube importante. Totul poate fi reparat.

Am renunţat să mai telefonez, eram aşteptat în altă parte. Nu ştiam ce e de făcut, dar Stu şi Korsakov erau pregătiţi să acţioneze. Lui Sheenie i-am spus să redacteze ştirile pentru Terra şi pentru Lună. Eu m-am trezit anunţând o lună de doliu şi douăzeci şi patru de ore de linişte în care să ne ocupăm doar de afacerile cele mai importante. Am dat ordin ca trupul profesorului să fie înmormântat cu mare pompă. Tot ceea ce spuneam îmi venea pe limbă fără să mai raţionez, eram amorţit, aveam un gol în loc de creier. Bine, reuniţi Congresul, după cele douăzeci şi patru de ore. În Novylen? Bine.

Sheenie veni cu telegramele de pe Pământ. Wolfgang scrise ca din partea mea o notă care spunea că, din cauza morţii profesorului, răspunsurile vor întârzia cu cel puţin douăzeci şi patru de ore.