Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Tot de la el am învăţat şi electronică, iar mai târziu eu îl învăţam pe el, aşa că a încetat să-mi mai ia bani pe lecţii şi am continuat împreună cot la cot ca doi parteneri, până când a dat peste un inginer care a binevoit să ne lumineze, dându-ne lecţii pentru niscai bani în plus. Ne-am înhămat la chestia asta, plătindu-l amândoi pe noul nostru profesor, iar profesorul de la Paz încerca să se ţină după ritmul meu de muncă, stângaci şi lent, dar era fericit că are ocazia să-şi pună mintea la contribuţie.

Preşedintele bătu cu ciocănelul.

— Suntem bucuroşi să-i acordăm profesorului de la Paz atât timp cât doreşte. Hei, voi de-acolo din spate, lăsaţi gura dacă nu vreţi să încerc ciocanul pe ţestele voastre.

Profesorul ajunse la platformă, iar oamenii se potoliră, devenind aproape tot atât de tăcuţi cât sunt lunarii de obicei. Se vedea că era un om respectat.

— O să fiu scurt, începu el.

Se opri ca să se uite la Wyoming. O privi din cap până în picioare fluierând.

— Încântătoare señorita, zise el, îl puteţi ierta oare pe nefericitul de mine? Pentru că mă văd silit să vă spun că nu sunt de acord cu discursul dumneavoastră elocvent.

Wyoh se zbârli la el.

— Cum nu sunteţi de acord? Dar ceea ce am spus este adevărat.

— Vă rog! nu sunt de acord asupra unui singur punct. Pot continua?

— Bine, daţi-i drumul!

— Aveţi dreptate când spuneţi că Autoritatea trebuie să dispară. Este ridicol, inadmisibil, să ne lăsăm conduşi de un dictator iresponsabil când e vorba de economia noastră! Prin sistemul introdus de el, loveşte într-un drept fundamental al omului, dreptul de a face tranzacţii pe o piaţă de mărfuri liberă. Dar aici, vă sugerez, cu respect, că greşiţi spunând că ar trebui să vindem grâul Terrei sau orezul, sau oricare alt aliment, indiferent de preţ. Nu cred că e bine să exportăm alimentele!

Aici interveni fermierul de grâu.

— Şi ce o să facem cu tot grâul?

— Vă rog, aşteptaţi! Ar fi corect să exportăm grâul pe Terra dacă ei ne-ar da înapoi tonă contra tonă, apă pentru grâu. Nitraţi. Fosfaţi. Tonă pe tonă. Altfel, nici un preţ nu e destul pentru marfa noastră.

Wyoming îi spuse fermierului să mai tacă, apoi se adresă profesorului:

— Ştiţi că nu pot s-o facă. E ieftin dacă transporţi spre vale şi scump la deal. Dar noi nu avem nevoie de apă sau de produse chimice, Ceea ce ne lipseşte nouă nu cântăreşte atât de mult. Instrumente. Medicamente. Procedee tehnologice. Maşini. Benzi de control. De-astea avem noi nevoie. Am studiat mult problema asta, domnule profesor. Dacă putem obţine preţuri libere într-o piaţă liberă…

— Vă rog, domnişoară! Pot continua?

— Daţi-i drumul! Vreau să vă combat.

— Fred Hauser ne-a spus că gheaţa e mai greu de găsit.

Asta e adevărat — veşti rele acum şi un adevărat dezastru pentru nepoţii noştri în viitor. Luna City ar trebui să folosească aceeaşi cantitate de apă pe care a folosit-o acum douăzeci de ani… plus apa din minele de gheaţă, necesară din cauza creşterii populaţiei. Dar noi folosim apa o singură dată, un ciclu complet în trei moduri diferite, apoi o transportăm în India. În grâu. Chiar şi când grâul e procesat în vid, tot conţine preţioasa apă. De ce să exportăm apa în India? Ei au tot Oceanul Indian! Iar cantitatea care rămâne de pe urma cerealelor este şi mai scumpă, vegetalele sunt mai greu de obţinut, iar noi o extragem din stâncă. Camarazi, ascultaţi-mă pe mine! Cu fiecare transport către Terra îi condamnaţi pe nepoţii voştri la o moarte lentă, dar sigură. Miracolul fotosintezei, ciclul plante-animale este un ciclu închis. Voi l-aţi deschis şi sângele vostru se scurge spre Terra. Nu aveţi nevoie de preţuri mai mari, nimeni nu poate mânca bani! Ceea ce aveţi nevoie într-adevăr, ceea ce ne este necesar tuturor, este să punem capăt acestei pierderi fatale. Să punem un embargou total şi absolut. Luna trebuie să-şi rezolve propriile ei nevoi.

O mulţime de oameni strigau pentru a se face şi ei auziţi, iar alţii vorbeau, în timp ce preşedintele lovea cu ciocanul ca să se facă linişte. Aşa că nu am observat întreruperea decât atunci când o femeie a dat un ţipăt şi m-am uitat şi eu în jur.

Se deschiseseră toate uşile şi am zărit trei bărbaţi înarmaţi în pragul celei mai apropiate uşi. Erau bărbaţi în uniformele galbene ale gărzilor Temnicerului-şef. La uşa principală din spatele sălii apăruse unul dintre ei cu un megafon ce acoperea zgomotul mulţimii şi sistemul de sonorizare: „ÎN REGULĂ!” tună prin megafon. „RĂMÂNEŢI PE LOC. SUNTEŢI ARESTAŢI. NU VĂ MIŞCAŢI. STAŢI LINIŞTIŢI. IEŞIŢI UNUL CÂTE UNUL, CU MÂINILE GOALE, ÎNTINSE ÎN FAŢĂ”.

Shorty îl apucă pe omul de lângă el şi îl aruncă în paznicii din apropiere. Doi căzură, al treilea trase un foc. Cineva ţipă isteric. O fetiţă drăguţă, roşcată, de vreo unsprezece-doisprezece ani, se aruncă la genunchii celui de-al doilea paznic şi-l lovi în testicule. Omul se chirci de durere şi căzu. Shorty îşi roti mâna pe la spate, împingând-o pe Wyoming Knott să se adăpostească după silueta lui uriaşă şi protectoare.

— Ai grijă de Wyoh, Man, stai pe-aproape! mai apucă să zică, în timp ce se mişca spre uşă, împingând oamenii în dreapta şi în stânga ca pe nişte copii.

Din toate părţile se auzeau numai ţipete, am inhalat ceva, o duhoare pe care o mai simţisem şi în ziua când mi-am pierdut braţul, şi mi-am dat seama că nu erau puşti, ci arme cu laser. Shorty ajunse la uşă şi înşfăcă doi paznici dintr-o lovitură, cu mâinile lui imense. Micuţa roşcată nu se mai vedea. Paznicul pe care îl doborâse se târa în patru labe, încercând să se ridice. L-am pocnit cu braţul stâng peste faţă şi am simţit un şoc când i s-a spart falca. Cred că am avut un moment de ezitare, pentru că Shorty mă împinse urlând:

— Mişcă, Man! Să ieşim de-aici!

Am prins-o pe Wyoh de mijloc cu braţul drept, am trecut peste paznicul pe care tocmai îl potolisem, dar dincolo de uşă se părea că avem probleme. Parcă fata nu vroia să se lase salvată. Încetini dincolo de uşă, dar am împins-o tare în spate, forţând-o să fugă şi să nu cadă. M-am uitat în spate. Shorty prinsese alţi doi paznici şi râdea drăceşte în timp ce le ciocnea ţestele una de cealaltă. Pocniră ca nişte ouă, iar el îmi strigă:

— Javrele!

Am plecat, urmând-o pe Wyoming. Shorty nu avea nevoie de ajutor şi nici nu va mai avea nevoie vreodată şi nici eu nu-i puteam zădărnici ultimul efort. În timp ce le făcea felul celor doi paznici, am văzut că stătea într-un picior, celălalt îi dispăruse din şold.

Wyoh era la jumătatea rampei spre nivelul şase când am ajuns-o din urmă. Nu încetini şi a trebuit să smulg clanţa uşii ca să intru în ecluza de presiune odată cu ea. Abia acolo am oprit-o, i-am tras şapca roşie de pe cârlionţii blonzi şi am îndesat-o în buzunar.

— Aşa e mai bine.

Şapca mea oricum dispăruse de mult în învălmăşeală.

Păru surprinsă, dar zise:

— Bine.

— Înainte de a deschide uşa, i-am spus, vrei să fugi într-un anumit loc? Vrei să rămân în urmă, ca să-i ţin la distanţă sau vrei să merg cu tine?

— Nu ştiu. Mai bine să-l aşteptăm şi pe Shorty.

— Nu poate să mai vină cu noi. Shorty a murit.

Făcu ochii mari, dar nu zise nimic. Am continuat:

— Stăteai cu el? Sau cu altcineva?

— Mi s-a reţinut o cameră, la gostiniţa [15] Hotel (în l. rusă în text). Ucraina. Nici măcar nu ştiu unde e. Am ajuns la întrunire prea târziu ca să mai am timp şi de hotel.