Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Închideţi uşile! strigă către mulţime. Este o adunare restrânsă. Verificaţi-i pe cei din faţa voastră, din spate, de pe laterale, iar dacă nu-i cunoaşteţi şi nimeni nu poate garanta pentru ei, daţi-i afară!

— Afară cu ei, la dracu'! urlă cineva. Scoateţi-i prin cea mai apropiată ecluză!

— Linişte, vă rog! O să facem şi asta într-o bună zi.

Se produse agitaţie şi încăierare, iar unui bărbat i se smulse şapca roşie din cap şi fu dat afară, trecând în zbor planat prin uşă. Nu cred că şi-a dat seama ce se petrece, probabil leşinase. O femeie fu poftită să iasă destul de politicos, dar ea nu răspunse cu aceeaşi monedă. I-a cam înjurat pe cei care o evacuau. M-am simţit stânjenit.

În sfârşit, s-au închis uşile. Începu muzica, iar steagul fu desfăşurat deasupra platformei. Pe el era scris: „LIBERTATE! EGALITATE! FRATERNITATE!” Toată lumea fluiera, unii începură să cânte tare şi fals: „Sculaţi voi prizonieri ai foamei… ” Dar n-am văzut pe nici unul care să arate cât de cât înfometat. Însă cântecul mi-a adus aminte că nu mâncasem de la ora două. Speram că nu va dura prea mult, pentru că aparatul meu de înregistrare nu ţinea decât două ore şi mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă ei ar şti asta. M-ar arunca prin aer ca pe o minge, ca să aterizez cu o bufnitură dureroasă? Sau mă vor elimina? Dar nu-mi făceam griji, doar construisem acel dispozitiv de înregistrare folosindu-mă de braţul nr. 3 şi numai un mecanic specializat în lucruri miniaturale şi-ar fi dat seama ce era.

Au început discursurile.

Conţinutul logic al ideilor era aproape inexistent. Un individ ne propuse să mărşăluim până la reşedinţa Temnicerului-şef, „umăr la umăr” şi să ne cerem drepturile. Ia gândiţi-vă un pic. Am face noi aşa ceva în capsulele metroului, care ne-ar duce unul câte unul până la staţia lui particulară? Iar gărzile lui ce vor face? Sau, mai bine, să ne punem costumele de presiune şi să ieşim afară la suprafaţă până la ecluza superioară a reşedinţei lui? Dacă ai lasere de foraj şi energie de ajuns, poţi deschide orice ecluză, dar ce faci mai departe în jos? Merg lifturile? Instalaţia urcă şi coboară oricum aşa că, haideţi fraţilor, să ne năpustim la ecluza următoare!

Nu mă interesează o asemenea muncă la presiunea zero, se întâmplă prea des ghinioane cu costumele astea de presiune, mai ales când „cineva” are grijă să se întâmple. Unul din primele lucruri învăţate despre Lună, de pe vremea primelor nave de condamnaţi, a fost acela că presiunea zero este un loc pentru oamenii cu maniere alese. Şefii cu caracter urât nu rezistau prea multor schimburi — li se întâmpla un „accident”, iar şefii cei mari se învăţaseră să nu cerceteze „accidentele”, altfel ar fi păţit şi ei la fel. Condiţiile grele dărâmau cam 70% din oameni în acei ani de început, iar cei, care rezistau şi rămâneau în viaţă erau persoane foarte deosebite. Nici blânzi şi nici blegi, Luna nu e un loc pentru dintr-ăştia. Numai pentru bine-crescuţi.

Dar aveam senzaţia că se adunaseră în seara asta, în Stilyagi Hall, toate capetele înfierbântate de pe Lună. Toţi fluierau şi ovaţionau la tărăboiul creat de chestia cu „umăr la umăr”.

După începerea discuţiilor, vorbele au început să capete sens. Se ridică un tip scund şi timid, cu ochii injectaţi, de vechi muncitor la foraje.

— Eu sunt miner de gheaţă, zise el. Am învăţat meserie muncind pentru Temnicerul-şef, la fel ca cei mai mulţi dintre voi. De treizeci de ani lucrez pe cont propriu şi mă descurc foarte bine. Am crescut opt copii şi toţi îşi câştigă pâinea muncind cinstit, ” nici unul n-a fost eliminat şi nici n-au avut probleme mai serioase. Era mai corect dacă ziceam că m-am descurcat bine… pentru că acum trebuie să sapi mai mult şi mai adânc ca să dai de gheaţă.

Asta e bine cât timp se găseşte gheaţă pe „Pietroi”, iar datoria unui miner este s-o caute. Nu e o muncă prea bine plătită, Autoritatea plăteşte aceeaşi sumă de bani ca acum treizeci de ani, ceea ce e foarte rău, având în vedere că banii Autorităţii s-au devalorizat cu trecerea timpului. A fost o perioadă când dolarii din Hong Kong Luna se schimbau la paritate cu dolarii Autorităţii, dar acum ai nevoie de trei dolari de-ai Autorităţii ca să echivalezi un dolar HKL. Eu nu mă pricep la chestiile astea economice, dar un lucru ştiu sigur, e nevoie de gheaţă pentru a alimenta fermele şi oraşele-furnicar [12] Oraşe-furnicar sau furnicare — denumiri date de lunari oraşelor subpământene în care locuiau. . Gheaţa e materia primă.

Vorbitorul se aşeză, cuprins parcă de tristeţe. Nimeni nu mai fluiera, dar toţi doreau să vorbească. Următorul care veni la tribună încercă să spună că apa ar putea fi extrasă din stâncă. Ei da, şi unde era noutatea? Unele roci conţin şase procente apă, dar o asemenea rocă este mai rară decât apa fosilizată. De ce nu pot unii să facă nişte calcule de bun-simţ?

La tribună veniră şi câţiva fermieri, văicărindu-se, iar unul dintre ei, un fermier de grâu, se comportă tipic:

— Sper că aţi auzit ce-a spus Fred Hauser despre gheaţă. Fred, Autoritatea nu mai acordă fermierilor acel preţ scăzut cu care se lăuda cândva. Am început, în aceeaşi perioadă ca şi tine, cu un tunel de vreo doi kilometri, arendat de la Autoritate. Fiul cel mare şi cu mine l-am etanşat şi l-am presurizat, iar mai apoi, cu un zăcământ de gheaţă, am avut propria noastră recoltă, cu un singur împrumut de la bancă, ce ne acoperea costul armăturilor de fixare şi iluminare, al seminţelor şi îngrăşămintelor. Am continuat să extindem tunelele, să cumpărăm luminatoare şi am plantat seminţe mai bune, iar acum pot spune că avem o recoltă de nouă ori mai mare la hectar decât cele mai bune ferme în aer liber de pe Pământ. Şi ce crezi că am realizat cu asta? Suntem bogaţi? Fred, acum avem datorii mai mari decât în ziua în care am pornit pe cont propriu. Dacă aş vinde, în cazul în care cineva ar fi atât de nebun încât să se înhame să cumpere aşa ceva, aş fi falit. De ce? Pentru că sunt nevoit să cumpăr apa de la Autoritate, iar grâul tot Autorităţii trebuie să-l vând şi pe onoarea mea dacă mă aleg cu ceva mai acătării din afacerea asta. Acum douăzeci de ani, cumpăram de la Autoritate apa menajeră a oraşului, o sterilizam şi o prelucram chiar eu şi scoteam ceva profit la o recoltă. Ehei, lucrurile s-au schimbat mult de tot. Astăzi, când cumpăr apa menajeră, plătesc şi preţul apei distilate şi în plus şi preţul pentru solide. Iar preţul tonei de grâu, la capătul catapultei, a rămas la fel ca acum douăzeci de ani. Zici că nu ştii ce e de făcut. Îţi spun eu, Fred! Trebuie să scăpăm de Autoritate!

Îl fluierară cu toţii aprobator. Uite o idee bună, mi-am zis, dar cine dă semnalul?

Preşedintele făcu un pas înapoi şi îl lăsă pe Shorty s-o prezinte pe Wyoming Knott ca pe o „micuţă curajoasă care a venit tocmai din Hong Kong Luna ca să ne povestească cum fac faţă situaţiei camarazii noştri chinezi”. Dar din felul în care vorbea, se vedea că nu fusese niciodată acolo… ceea ce nu era de mirare. În 2075 metroul spre HKL avea capătul la Endsville, lăsându-te să mai mergi cu autobuzul-vagonet încă o mie de kilometri din deşertul Serenitatis şi o parte din Tranquillitatis. Era scump şi primejdios. Eu am fost pe-acolo cu un contract şi am călătorit cu racheta poştală.

Înainte să se ieftinească transportul, mulţi oameni din Luna City şi Novylen credeau că Hong Kong Luna era în întregime o provincie chinezească. Se înşelau, Hong Kong este o zonă în care trăiesc oameni de diferite rase, ca şi la noi. Marea Chină a aruncat acolo tot ce nu-i mai convenea, mai întâi o parte din vechiul Hong Kong şi din Singapore, apoi australieni şi zeelandezi, negri şi metişi, malaezieni şi tamili şi pe oricine, indiferent de rasă, care nu mai corespundea sistemului. A aruncat chiar şi vechi bolşevici din Vladivostok, Harbin şi Ulan Bator. Nici cu Wye lucrurile nu erau prea clare, arăta ca o suedeză, avea nume englezesc, iar prenumele nord-american, dar era foarte posibil să fi fost rusoaică. Se întâmpla rar ca vreun lunar să-şi cunoască originile, iar dacă crescuse la creşă, putea să nu ştie nici cine i-a fost mamă.