Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Părerea ei a fost singurul rezultat concret al discursului. Au fost cercetate câteva cereri, iar gărzile Temnicerului-şef au primit un nou tip de arme. Nici o altă schimbare. După un timp, s-a plictisit de mondenităţi şi n-a mai apărut în public, nici măcar pe monitoare.

M-am dus la întrunire mai mult pentru curiozitatea lui Mike. Verificând-mi costumul de presiune şi geanta la staţia de metro de la ecluza de vest, mi-am pus în buzunarul de la curea un aparat de înregistrare, pentru ca Mike să aibă un raport complet în caz că aş fi adormit.

A fost destul de greu până am intrat. Am urcat la nivelul 7-A şi tocmai mă pregăteam să intru pe o uşă laterală când am fost oprit de un stilyagi [10] Tineri care trăiau în tunele, fără să-şi întemeieze familii. , îmbrăcat cu un fel de pantaloni din piele, strâmţi, vătuiţi, cu bocanci groşi, cu părul frizat şi cu bustul lucitor, pudrat cu praf cosmic. Nu mă interesează cum se îmbracă oamenii, şi eu purtam pantaloni strâmţi, necăptuşiţi în schimb, iar uneori îmi ung şi eu bustul, dar numai în situaţii deosebite, de protocol.

Nu folosesc alte produse cosmetice şi am părul prea rar ca să-l mai ondulez. Individul din faţa mea era ras în părţi şi avea părul ridicat ca o creastă de cocoş, în vârful căreia îşi pusese o şapcă roşie cu un moţ în faţă.

O „Şapcă a Libertăţii”, prima de acest fel pe care am văzut-o vreodată. Am înaintat, dar el îmi bară calea cu braţul şi-şi băgă mutra într-a mea.

— Biletul dumneavoastră!

— Scuză-mă, am zis. N-am bilet. De unde să-l cumpăr?

— Nu se cumpără.

— Mai zi o dată. N-am înţeles.

— Nimeni nu intră aici fără să fie girat de cineva, mârâi el. Cine dracu' eşti?

— Sunt Manuel Garcia O'Kelly, am răspuns prudent, şi mă cunosc toţi barosanii bătrâni. Da' tu cine eşti?

— Nu contează cine sunt! Arată-mi un bilet cu ştampila corectă. Dacă nu, afară!

M-am întrebat câtă speranţă de viaţă mai avea. Turiştii fac deseori remarci despre cât de politicoşi sunt toţi pe Lună, gândind în sinea lor că o fostă închisoare n-ar trebui să fie atât de civilizată. Pentru că am fost pe Pământ şi am văzut ce trebuie ei să îndure, ştiu exact la ce se referă. Dar n-are nici un sens să le spui că noi suntem aşa cum suntem pentru că actorii proşti trăiesc puţin — pe Lună.

N-aveam de gând să mă bat, oricât de prosteşte se purta idiotul ăsta, dar mă gândeam, totuşi, cum i-ar sta dacă l-aş lovi peste bot cu braţul nr. 7.

Mă gândeam pur şi simplu, şi chiar mă pregăteam să-i răspund politicos, când l-am văzut înăuntru pe Shorty Mkrum. Shorty era o namilă de negru, înalt de vreo doi metri şi fusese trimis pe „Pietroi” pentru o crimă, dar era cel mai drăguţ şi mai săritor individ, cu care am lucrat vreodată — l-am învăţat cum să foreze cu laserul înainte să-mi ard braţul.

— Shorty! Mă auzi şi-mi zâmbi larg.

— Ura, Mannie.

Veni spre noi.

— Tare mă bucur că ai venit, omule!

— Încă nu sunt sigur dacă sunt primit, am zis. Blocaj pe traseu.

— Nu are bilet, zise portarul.

Shorty se căută prin buzunare şi-mi puse unul în mână.

— Acum are. Haide, Mannie.

— Stai să văd ştampila de pe el, nu se lăsă portarul.

— E ştampila mea, îi zise calm Shorty. E-n regulă, tovarişci 1?

Nimeni nu e atât de nebun încât să se certe cu Shorty. Nu ştiu cum de-a ajuns să fie implicat într-o crimă. Am coborât în faţă, în locul rezervat grangurilor.

— Hai să-ţi prezint o fetişcană micuţă şi drăguţă, îmi zise Shorty.

Era „micuţă” doar pentru Shorty. Nu sunt un tip scund, am 1, 75, dar ea era mai înaltă decât mine — avea cam 1, 80 după cum am aflat mai târziu, cântărea şaptezeci de kilograme, era zveltă şi tot atât de blondă pe cât era Shorty de negru. M-am gândit că trebuie să fie o deportată, rareori culorile pielii rămân nealterate după prima generaţie. Avea o faţă plăcută, chiar drăguţă, şi o grămadă de bucle blonde, ce-i încadrau faţa luminoasă, energică şi încântătoare.

M-am oprit la trei paşi distanţă, am privit-o şi am fluierat. Nu se mişcă, dar dădu din cap în semn de salut sau ca să-mi mulţumească, neglijent totuşi. Cu siguranţă că era sătulă de complimente. Shorty aşteptă să terminăm cu fasoanele, apoi zise liniştit:

— Wyoh, ăsta e camaradul Mannie, cel mai bun săpător care a forat vreodată un tunel. Apoi, către mine: Mannie, fetiţa asta e Wyoming Knott şi a venit tocmai din Platon ca să ne povestească cum e viaţa prin Hong Kong. Nu e drăguţ din partea ei? Am dat mâna cu ea.

— Zi-mi „Wye”, Mannie, dar să nu zici „De ce nu” [11] Wye şi why ( de ce — în limba engleză) se pronunţă la fel. .

Era cât pe-aici s-o fac, dar m-am stăpânit şi i-am zis:

— Bine, Wye.

Se uită la capul meu descoperit şi-mi zise:

— Deci, eşti miner. Shorty, de ce n-are şapcă? Credeam că minerii de pe-aici fac parte din organizaţii.

Ea şi cu Shorty purtau şepci roşii ca a portarului şi cam o treime din oamenii adunaţi aveau asemenea şepci roşii.

— Nu mai sunt miner, i-am explicat. Asta s-a întâmplat înainte să-mi pierd aripa.

Şi mi-am ridicat mâna stângă, ca să-mi vadă sudura care unea proteza de braţul propriu-zis (nu m-a deranjat niciodată să arăt chestia asta femeilor, pe unele le scârbeşte, altora le trezeşte sentimente materne).

— În prezent mă ocup de computere.

Wye mi-o' reteză tăios:

— Informator al Autorităţii?

Chiar şi în zilele astea moderne, să zicem, când pe Lună sunt tot atât de multe femei ca şi bărbaţi, am rămas un demodat şi nu pot să fiu grosolan cu femeile, indiferent din ce motive, totuşi, ele au prea mult din ceea ce ne lipseşte nouă bărbaţilor. Dar ea îmi atinsese un punct sensibil, aşa că m-am răstit:

— Nu sunt angajat al Temnicerului-şef. Sunt particular şi fac afaceri cu Autoritatea…

— Bine, răspunse de data asta cu o voce mai caldă. Toată lumea face afaceri cu Autoritatea, nu o putem evita şi de-aici vine necazul. Şi cred că noi vom fi cei care vom schimba lucrurile.

Noi? Cum? m-am întrebat. Toată lumea face afaceri cu Autoritatea pentru acelaşi motiv pentru care facem afaceri cu legea gravitaţiei. Sau o să schimbăm şi asta? Dar mi-am păstrat gândurile pentru mine, nedorind să contrazic o doamnă.

— Mannie nu pune probleme, spuse Shorty amabil. Nu ţine cu ei, bag mâna-n foc pentru el. Uite o şapcă, adăugă, căutându-se prin buzunare. Începu să mi-o potrivească pe cap.

Wyoming Knott îi luă şapca.

— Îl susţii tu?

— Dacă am zis da, aşa rămâne.

— Ei bine, uite cum facem noi în Hong Kong.

Veni în faţa mea, îmi puse şapca pe cap şi mă sărută apăsat pe buze.

Fără grabă. Sărutarea lui Wye era ceva cu mult mai real decât bucuriile căsniciei cu majoritatea femeilor de pe Lună. Dacă aş fi fost Mike, cu siguranţă mi s-ar fi aprins toate luminiţele pe loc. Mă simţeam ca un ciborg căruia i s-a activat centrul plăcerii.

Mi-am dat seama că se terminase şi că oamenii fluierau. Am clipit de mai multe ori şi am zis:

— Mă bucur că sunt cu voi. În ce m-am băgat?

Wyoming îmi zise:

— Chiar nu ştii?

Se băgă şi Shorty în vorbă:

— Întrunirea e pe cale să înceapă, ei, o să afle el. Stai jos, Man. Te rog, Wyoh, ia şi tu un loc.

M-am aşezat, în timp ce un bărbat lovea într-o masă cu un ciocănel. Se făcu auzit în toată sala cu ajutorul ciocănelului şi al unui amplificator puternic.