Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Am crezut că Wyoming o să fie prea timidă ca să vorbească la tribună. Stătea acolo în faţa oamenilor, părând speriată şi mică lângă Shorty care era de două ori cât ea, un munte mare şi negru. Aşteptă până când se potoliră fluierăturile admirative ale bărbaţilor. Pe atunci, pe Lună bărbaţii erau de două ori mai numeroşi decât femeile, iar la întrunirile publice raportul era cam 10 la 1. Chiar dacă ar fi zis alfabetul, bărbaţii tot ar fi aplaudat-o, era femeie.

Apoi începu să vorbească fără sfială, tăios: -Tu! Eşti fermier de grâu. Eşti la marginea falimentului. Ştii cât plăteşte o gospodină hindusă un kilogram de făină făcută din grâul tău? Ştii cât valorează o tonă de grâu în Bombay? Ştii ce puţin cheltuie Autoritatea ca să transporte grâul de la capătul catapultei până în Oceanul Indian? Tot drumul numai la vale! Se folosesc doar nişte retrorachete cu combustibil solid pentru frânare. De unde crezi că vin? Chiar de aici! Iar tu, tu ce primeşti în schimb? Câteva pachete cu mărfuri mai fine, pe care le are numai Autoritatea, cu preţ mare pentru că sunt de import. Import, import! N-am folosit niciodată lucruri importate! Dacă în Hong Kong un lucru nu e produs de noi, nu-l folosim. Ce altceva primeşti pentru grâu? Ai dreptul de a vinde gheaţă lunară Autorităţii, pe care o cumperi înapoi sub formă de apă de spălat, apoi o dai din nou Autorităţii şi o cumperi a doua oară ca apă pentru irigaţii şi iar o dai Autorităţii, după ce i-ai adăugat solizi valoroşi şi apoi, o mai cumperi o dată pentru a treia oară la un preţ mai mare, pentru agricultură. Grâul obţinut îl vinzi Autorităţii la preţul pe care ţi-l dau ei şi cumperi energie ca să cultivi alt grâu, tot la preţul lor ! Energie lunară, nici măcar un kilowatt de pe Terra! Se face din gheaţa şi oţelul lunar sau din lumina soarelui risipită pe solul Lunii, toate astea adunate de lunari. O, voi, capete pătrate, meritaţi să muriţi de foame!

Se făcu o linişte profundă, mai respectuoasă decât fluierăturile grosolane ale bărbaţilor. În cele din urmă, se auzi o voce iritată:

— Şi ce-ai vrea să facem, gospaja [13] Doamnă (în 1. rusă în text). ? Să aruncăm cu pietre în Temnicerul-şef?

Wyoh zâmbi.

— Ei da, am putea arunca şi cu pietre. Dar soluţia este atât de simplă, încât şi voi o cunoaşteţi. Aici, pe Lună, suntem oameni bogaţi. Trei milioane de oameni muncitori, deştepţi, talentaţi, apă suficientă, toate din belşug, energie nesfârşită şi, nu în ultimul rând, cubice [14] Cubic — spaţiul destinat locuinţei unui lunar. câte vrei. Dar ceea ce ne lipseşte este o piaţă liberă de mărfuri. Trebuie să scăpăm de Autoritate cu orice preţ.

— Da, dar cum?

— Trebuie să ne unim, să fim solidari. În HKL începem să învăţăm ce-nseamnă asta şi cum putem să o facem cât mai bine. Dacă Autoritatea cere un preţ prea mare pentru apă, nu mai cumpăra. Dacă plăteşte prea puţin pentru gheaţă, n-o mai vinde. Dacă deţine monopolul exportului, nu mai exporta. În Bombay este nevoie de grâu. Dacă nu soseşte într-o zi, vor veni comisionarii aici ca să liciteze pentru el la un preţ triplu sau chiar şi mai mare!

— Şi noi ce facem între timp? Stăm să murim de foame?

Se auzi aceeaşi voce iritată, iar Wyoming îl descoperi uşor pe protestatar şi dădu din cap aşa cum face o femeie lunară când vrea să spună: „Nu eşti genul meu!” Zise:

— În cazul tău, nene, nu ţi-ar prinde rău o cură de slăbire.

Hohotele de râs îl reduseră la tăcere.

— Nu o să moară nimeni de foame. Fred Hauser, ia-ţi foreza şi du-o în Hong Kong. Autoritatea nu deţine apa şi sistemul nostru de aer, iar noi plătim gheaţa atât cât merită. Tu, cel cu ferma falimentară, dacă ai curajul să-ţi recunoşti ghinionul, vino în Hong Kong şi ia-o de la capăt. Noi suntem într-o criză cronică de forţă de muncă şi cred că ţi-e clar, la noi nici un muncitor nu moare de foame.

Privi în jur şi mai zise:

— Cred că am spus destule. Acum mai depinde şi de voi.

Părăsi platforma şi se aşeză între Shorty şi mine. Tremura. Shorty o bătu pe umăr, ea îi aruncă o privire de mulţumire, apoi îmi şopti:

— Cum m-am descurcat?

— Minunat, am liniştit-o. Grozav!

Păru că se simte mai bine.

Dar, recunosc, nu am fost sincer cu ea. Fusese într-adevăr „minunată” acolo în mijlocul mulţimii pe care reuşise s-o influenţeze. Dar oratoria este arta vorbăriei goale. Ştim de când ne naştem că suntem sclavi şi că nu putem să schimbăm nimic. E adevărat, nu suntem cumpăraţi sau vânduţi, dar atât timp cât Autoritatea deţine monopolul asupra a ceea ce nouă ne este necesar pentru traiul zilnic, înseamnă că suntem sclavi.

Dar ce putem face? Temnicerul-şef nu este proprietarul nostru. Dacă ar fi fost, am fi găsit un mod de a-l elimina. Dar Autoritatea Lunară nu e pe Lună, ci pe Terra, iar noi nu avem nici o navă, nici măcar o prăpădită bombă cu hidrogen. Pe Lună nu există nici un fel de arme, deşi nu prea ştiu ce nevoie am fi avut de ele. Poate doar ca să ne împuşcăm între noi.

Noi eram trei milioane, neînarmaţi şi neputincioşi, iar ei unsprezece miliarde, cu nave, bombe şi arme. Puteam doar să le creăm neplăceri, dar cât poate rezista un tată să nu-şi bată copilul, dacă acesta face numai năzbâtii?

Nu eram impresionat de nimic. Aşa cum scrie şi în Biblie, Dumnezeu se află de partea artileriei grele.

Iar ei trăncăneau, ce să facă, cum să se organizeze şi aşa mai departe, şi iar am auzit lozinca „umăr la umăr”. Ca să potolească spiritele, preşedintele îşi folosi din plin ciocănelul, dar eu începusem să mă plictisesc. Însă am devenit dintr-odată atent când am auzit o voce cunoscută:

— Domnule Preşedinte, vă rog! Aş putea avea permisiunea sălii pentru cinci minute?

M-am uitat în jur. Nu putea fi decât profesorul Bernardo de la Paz, pe care lesne îl ghiceai după stilul demodat de a vorbi, chiar dacă nu îi cunoşteai vocea. Era un bărbat distins, cu păr alb, ondulat, cu gropiţe în obraji şi voce veselă. Nu ştiu cât de bătrân era, dar ştiu că era bătrân şi în copilăria mea, când l-am cunoscut.

Fusese deportat înainte de naşterea mea, dar nu suferise nici o condamnare. Era exilat politic la fel ca şi Temnicerul-şef, dar era un om periculos şi, în locul unei slujbe grase de paznic al bunurilor materiale şi umane, profesorul fusese aruncat la gunoi, să trăiască ori să moară de foame.

Fără îndoială, ar fi putut preda în orice şcoală din Luna City, dar nu a făcut-o. A muncit o vreme spălând vase, din câte am auzit, apoi ca „baby sitter”, a pus pe picioare o creşă şi apoi, cu timpul, o grădiniţă. Când l-am cunoscut eu, conducea o creşă, o şcoală cu internat de la nivelul de grădiniţă, şcoală primară şi gimnazială până la liceu. Angajase treizeci de profesori şi pregătise o programă cu cursuri de colegiu.

Nu am stat niciodată la internat, dar am învăţat sub conducerea lui. La paisprezece ani am fost cooptat într-o familie care m-a trimis la şcoală, întrucât învăţasem numai timp de vreo trei ani şi făcusem câteva ore suplimentare, fără un program riguros. Soţia mea cea mai în vârstă era o femeie energică şi datorită ei am făcut şcoala.

Încă de la început, îmi plăcuse de profesor. Îţi putea preda orice, chiar dacă erau materii despre, care habar n-avea, dacă elevul vroia să ştie, profesorul zâmbea, stabilea un preţ, căuta prin cărţi şi învăţa câteva lecţii înainte de oră. Sau odată cu tine, deşi îi venea greu s-o facă. Niciodată nu pretindea că ştie mai multe decât ştia cu adevărat. De la el am învăţat algebra şi, până să ajungem la cubice, eu îi corectam extemporalele la fel de des cum o făcea şi el cu ale mele, dar spre deosebire de mine, el intra la lecţii cu plăcere.