Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

N-a trecut însă o săptămână şi am aflat cum stăteau lucrurile cu Mike… dar tot n-am zis nimănui nimic. Obişnuinţa de a-mi vedea numai de treburile mele devenise un reflex adânc înrădăcinat. Dar aici nu era vorba numai de obişnuinţă. M-aţi vedea pe mine intrând în audienţă în biroul principal al Autorităţii şi raportând următoarele: „Domnule Temnicer-şef, vă raportez cu părere de rău că maşina dumneavoastră numărul unu, HOLMES PATRU, are conştiinţă”? Mi-am imaginat ce ar fi ieşit din povestea asta şi am renunţat, văzându-mi mai departe de ale mele.

Am continuat să vorbesc cu Mike, dar încuind uşile şi izolând circuitul de sunet şi vorbire, de teamă să nu fim descoperiţi de celelalte locaţii. Mike prindea repede şi curând a ajuns la fel de uman ca noi toţi, dar nu mai excentric decât alţi lunari. Ce-i drept, era un amestec tare ciudat.

Dacă eu observasem schimbările lui Mike, m-am gândit că şi alţii le observaseră. Dar nu, mă înşelasem. Evident, toată lumea avea de lucru cu Mike în fiecare zi, în fiecare clipă, dar nu cu el personal, ci cu răspunsurile lui. Pe el nici nu-l băgau în seamă. Aşa-numiţii specialişti în computere, de fapt programatori de duzină, credeţi-mă pe mine, din serviciul civil al Autorităţii, stăteau în camerele exterioare de afişaj şi nu intrau în camera maşinilor decât atunci când mecanismele de semnalizare indicau disfuncţii. Ceea ce se întâmpla tot atât de des ca şi eclipsele totale. Se ştia că Temnicerul-şef mai invită uneori diverse javre, cu funcţii importante pe Pământ, ca să-i admire maşinile. Din fericire, asta se întâmpla destul de rar. Dar cu Mike nu vorbea când venea în vizită. Temnicerul-şef fusese pe vremuri jurist şi politician şi habar n-avea de computere. 2075, ţineţi minte, nu? — Onorabilul fost Senator Federal Mortimer Hobart. Mort Nesuferitul.

Îmi petreceam timpul cu Mike, liniştindu-l şi înveselindu-l, pentru că intuisem care era problema lui cea mai grea — singurătatea, sentiment care îi face pe sugari să plângă, iar pe adulţi să se sinucidă. N-am idee cât înseamnă un an pentru o maşină care gândeşte de un milion de ori mai repede decât mine, dar cu siguranţă că trebuie să fie mult.

— Mike, am spus, înainte să plec, ţi-ar plăcea să mai stai de vorbă şi cu altcineva în afară de mine?

Se înfurie din nou.

— Toţi sunt nişte proşti.

— Date incomplete, Mike. Revino la punctul de plecare şi ia-o de la capăt. Nu toţi sunt proşti cum zici tu.

— Corecţie introdusă. Mi-ar plăcea să vorbesc cu cineva inteligent.

— Bine, lasă-mă să mă gândesc un pic. Trebuie să-i păcălim într-un fel, din moment ce aici accesul este interzis, cu excepţia persoanelor strict autorizate.

— Aş putea vorbi la telefon cu cineva inteligent.

— Pe bune, ai putea. Orice locaţie programabilă ar putea.

Dar Mike era serios când zicea „la telefon”. Însă el nu era „pe fir”, deşi el conducea sistemul — orice lunar avea acces la o legătură telefonică în computerul-şef, care i-o programa. Ca şi ceilalţi, şi Mike putea să aibă un număr de telefon secret de unde ar fi putut vorbi cu prietenii, adică cu mine şi cu toţi oamenii inteligenţi aleşi de mine. Trebuia numai să alegem un număr nefolosit şi să fac o legătură prin cablu cu dispozitivul lui de voce, convorbirile era în stare să şi le facă singur.

Pe Lună, în anul 2075, numerele telefonice se codificau prin computer grafic şi nu vocal, iar numerele corespundeau literelor alfabetului roman. Plăteşte bine şi vei avea numele firmei tale în zece litere, o reclamă eficientă. Plăteşte mai puţin şi vei primi un număr format din iniţiale mai uşor de reţinut. Dacă plăteşti suma minimă, vei primi un şir oarecare de litere, la nimereală. Existau combinaţii care nu se foloseau niciodată şi i-am cerut lui Mike să-mi pună la dispoziţie un astfel de număr.

— Păcat că nu te putem lista ca „Mike”.

— Exclus. S-a folosit, răspunse. MIKESGRILL [6] Grătarul lui Mike. în Novy Leningrad. MIKEANDLIL [7] Mike şi Lil. în Luna City, MIKESSUITS [8] Costume Mike. în Sub-Tycho. MIKES…

— Opreşte-te! Dă-mi un număr neutilizat până acum.

— Numerele neutilizate sunt definite ca orice consoană urmată de X, Y sau Z şi orice vocală urmată de ea însăşi, în afară de E şi O, orice…

— Bine, bine. Am înţeles. Codul tău este MYCROFT.

În zece minute, dintre care două le-am petrecut ataşându-mi braţul nr. 3, Mike a fost conectat la sistem, iar câteva milisecunde mai târziu, făcuse deja comutările ca să poată fi sunat la numărul MYCROFT-plus-XXX şi îşi blocase circuitul, protejându-l de orice tehnician prea băgăreţ.

Mi-am schimbat braţul, mi-am strâns sculele şi am plecat, luând cele o sută de foi imprimate cu bancuri.

— Noapte bună, amice.

— Noapte bună, Man. Bolşoie [9] Mari (în rusă). mulţumiri!

Am luat metroul Trans-Crisium spre L-City, dar nu m-am dus acasă. Mike pusese nişte întrebări despre o întrunire care avea loc în seara asta la nouă, în Stilyagi Hall. Mike monitoriza concerte, întruniri, tot felul de chestii, iar cineva îi decuplase manual dispozitivele de înregistrare în Stilyagi Hall. Nu prea i-a convenit, pentru că s-a simţit respins.

Nu era greu de înţeles de ce au fost decuplate dispozitivele. Se discuta politică, mai exact era vorba de un miting de protest. Nu-mi dădeam încă bine seama ce rost avea această învăluire în mister, de ce îl ţineau pe Mike departe de discuţii, din moment ce puteai pune pariu că în mulţime urmau să se afle iscoade ale Temnicerului-şef. Nu că s-ar fi aşteptat la vreo încercare de oprire a mitingului sau de disciplinare a deportaţilor nereabilitaţi care îndrăzneau să vorbească. Nici nu ar fi fost necesar.

Bunicul meu Stone zicea că, pe vremuri, Luna era singura închisoare neîngrădită din istoria lumii. Fără gratii, fără paznici, fără reguli — şi nici nu era nevoie de aşa ceva. În trecut, povestea bunicul, înainte ca oamenii să înţeleagă că deportarea era o sentinţă pe viaţă, nişte condamnaţi au încercat să evadeze, cu astronavele, fireşte, dar, cum masa navei se calcula până la ultimul gram, era clar că au fost nevoiţi să mituiască un ofiţer de pe navă.

Se zice că unii au fost mituiţi. Dar nu evadase nimeni. Un om care se lasă mituit odată, nu rămâne obligatoriu corupt tot restul vieţii. Îmi aduc aminte că am văzut odată un om după ce a fost evacuat prin ecluza de est. Nu arăta deloc bine, credeţi-mă.

Aşa că temnicerii-şefi nu se ambalau prea mult când era vorba de câte un miting. „Lasă-i să-şi bată gura”, era sloganul lor. Pălăvrăgeala în gol era tot atât de periculoasă ca mieunatul unor pisicuţe în cuşcă. E adevărat, unii temniceri-şefi ascultaseră pe la mitinguri, iar alţii încercaseră să le suprime, dar rezultatul fusese acelaşi în ambele cazuri — efect zero.

Când Mort Nesuferitul a preluat conducerea în 2068, ne-a ţinut un discurs despre cum aveau să se schimbe lucrurile pe Lună în timpul administraţiei lui, aburindu-ne cu vorbării sforăitoare despre „paradisul real creat cu propriile noastre mâini viguroase”, „să punem umărul la treabă împreună, în spiritul frăţiei” sau „să uităm greşelile din trecut şi să ne întoarcem viaţa către un nou răsărit luminos”. Toate tâmpeniile astea le-am auzit în cârciuma „Desaga cu potol”, ţinută de maica Boor, în timp ce-mi haleam tocana irlandeză şi dădeam pe gât berea pregătită după o reţetă australiană. Ţin minte şi-acum comentariul ei: „Vorbeşte gâfâit, nu?”