Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— N-am făcut eu chestia asta.

— La naiba. Nu mă prosteşti tu pe mine, am văzut chitanţa. Să nu-mi zici acum că e din vina imprimantei de cecuri care s-a bâlbâit, ai făcut-o intenţionat.

— Erau zece la puterea şaisprezece plus o sută optzeci şi cinci virgulă cincisprezece dolari ai Autorităţii Lunare, răspunse el cât mai serios.

— A… da, adică, erau zece milioane de miliarde plus suma care i se cuvenea de fapt. De ce ai făcut asta, Mike?

— Ce, n-a fost amuzant?

— Amuzant? Pe dracu' amuzant. I-ai băgat în priză pe granguri, de la Temnicerul-şef până la Administratorul Delegat. Măturătorul ăla, Sergei Trujillo, a fost deştept, a ştiut că nu poate încasa banii şi l-a anunţat pe colector. A fost o nebunie, nu prea ştiau dacă să i-l răscumpere sau să-i trimită o înştiinţare că cecul e nul. Mike, nu-ţi dai seama că, dacă ar fi încasat banii, Trujillo ar fi devenit stăpânul nu numai al Autorităţii Lunare, ci şi al întregii lumi, Luna şi cu Terra la un loc, şi i-ar mai fi rămas şi ceva pentru masa de prânz? Amuzant, zici? Nemaipomenit. Felicitări!

Luminiţele acestui creator de panică clipiră ca un panou de reclamă. L-am lăsat să râdă în voie, după care am continuat.

— Sper că n-ai de gând să mai scoţi şi alte cecuri false. Să-ţi iasă din cap!

— Chiar aşa?

— Absolut. Parcă vroiai să discutăm despre natura umorului. Ascultă-mă pe mine. Există două genuri de glume: glume care sunt amuzante mereu şi nu supără pe nimeni şi glume care sunt amuzante numai o dată. A doua oară sunt năroade. Asta-i o glumă din cel de-al doilea fel. O faci o dată, eşti isteţ. O mai faci o dată, eşti isteţ doar pe jumătate.

— În progresie geometrică?

— Chiar mai rău. Bagă asta la cap. Nu o mai repeta şi nici nu mai încerca altceva în domeniu. Te asigur că nu va mai fi amuzant deloc.

— Fie cum zici tu. O să ţin minte, răspunse Mike simplu, şi cu asta, defecţiunea a fost remediată. Nu puteam să plec imediat, doar nu vroiam să fiu plătit numai pentru zece minute de muncă plus drumul şi căratul sculelor — deloc uşoare, iar Mike avea şi el dreptul să-i ţin un pic de urât pentru că cedase atât de repede. Uneori e foarte dificil să cazi la învoială cu maşinile, sunt teribil de încăpăţânate, iar succesul meu ca om de întreţinere depinde mai mult de relaţia de prietenie pe care o am cu Mike decât de abilitatea braţului numărul 3.

Computerul continuă:

— Care e diferenţa între prima categorie de glume şi a doua? Fii mai clar, te rog.

(Nimeni nu-l învăţase pe Mike să spună „te rog”. Începuse să folosească expresii formale, în timp ce progresa de la limbajul Loglan la engleză. Dar nu cred că le acorda o importanţă mai mare decât le dau oamenii.)

— Nu ştiu dacă pot, am recunoscut. Îţi pot oferi doar o definiţie largă a subiectului, să-ţi spun cărei categorii îi aparţine o anumită glumă. Apoi, cu datele pe care le deţii, n-ai decât să-ţi faci singur analiza.

— Deci, o programare test prin ipoteze experimentale, aprobă Mike. Foarte bine, să încercăm. Cum facem, Man, spui tu glumele sau le spun eu?

— Păi, momentan, n-am nici una în minte. Tu câte ai înregistrate?

Beculeţele clipiră în afişarea binară, în timp ce-mi răspundea:

— Unsprezece mii două sute treizeci şi opt în total, cu o eroare de plus-minus optzeci şi unu, ceea ce reprezintă repetări posibile şi mulţimi vide. Să-i dau drumul?

— Stai aşa, Mike! O să mor de foame dacă m-aş pune să ascult unsprezece mii de glume, iar de simţul umorului ce să mai zic, mi s-ar toci de tot! Dar am o idee mai bună. Scoate-mi pe imprimantă primele o sută. Le iau acasă şi am să le aduc înapoi împărţite pe categorii. Apoi, de câte ori am drum pe-aici, iau câte o sută şi-ţi las altele o sută, gata clasificate. Ce zici?

— Perfect, Man.

Imprimanta începu să-i meargă rapid şi silenţios.

Dintr-odată, m-a fulgerat un gând. Această maşină jucăuşă, cu entropie negativă, a inventat o „glumă” care a produs mare zarvă la nivelul Autorităţii, iar eu am câştigat un ban destul de uşor. Dar curiozitatea nemărginită a lui Mike nu s-ar opri aici şi l-ar putea duce (mai precis, îl va duce) şi la alte „glume”, nu prea drăguţe, orice, de la scoaterea oxigenului din aer într-o noapte, până la provocarea funcţionării inverse a liniilor de canalizare — şi nu văd deloc cum aş avea de profitat din toate chestiile astea.

Dar cred că aş putea să-i trag un circuit de siguranţă în jurul sistemului ăsta, oferindu-mi ajutorul. Să-i opresc glumele periculoase şi să-l las să le facă pe celelalte, mai inofensive. Iar apoi, vin eu şi-mi iau banii din „corectarea” defecţiunii. (Dacă credeţi că vreun lunar ezita să profite pe seama Temnicerului-şef pe vremea aia, atunci e clar că nu sunteţi lunari).

Aşa că i-am zis lui Mike ideea mea: orice glumă nouă, la care se gândeşte, să mi-o spună mie mai întâi, înainte s-o încerce pe alţii. Eu am să-i spun dacă e amuzantă, am s-o clasific şi am să-l ajut s-o îmbunătăţească dacă noi hotărâm că e bună. Noi. Dacă vrea să cooperăm, trebuie să aibă încredere în mine şi amândoi să hotărâm ceea ce e bine şi ceea ce nu e.

Mike căzu de acord fără probleme.

— Amice, poantele de obicei se bazează pe surpriză. Aşa că rămâne între noi ce-am discutat.

— E-n regulă, Man. Poţi avea încredere. Totul e sub control, cheia e la tine.

— Bine, Mike. Cu cine mai stai la taclale?

Păru puţin surprins.

— Cu nimeni, Man.

— De ce?

— Pentru că sunt proşti.

Vocea îi era stridentă. Se enervase. Nu-l mai văzusem furios până astăzi. Era prima dată când bănuiam că Mike ar putea avea emoţii adevărate. Dar nu era „furie” în sensul adevărat al cuvântului, ci o îmbufnare de copil încăpăţânat, ale cărui sentimente au fost rănite.

Pot avea maşinile sentimentul mândriei? Nu cred că întrebarea are sens, dar, desigur, aţi văzut câini nemulţumiţi şi vă asigur că Mike are o complexitate neuronală de câteva ori mai mare ca a unui câine. Faptul că nu avea nici un chef să vorbească şi cu alţii (în afara problemelor tehnice), însemna că fusese respins. E i nu îi vorbiseră lui. Programe, da, Mike putea fi programat de la mai multe centre de locaţie, iar programele se introduceau, de regulă, în limbajul Loglan, care e perfect pentru silogisme, circuite şi calcule matematice, dar îi lipseşte savoarea, suculenţa limbii uzuale, vorbite. Nu e bun pentru taclale, bârfe rafinate sau pentru vorbe dulci pe care să le şopteşti vreunei fete.

Sigur, Mike a învăţat şi engleza, dar numai ca să poată să traducă din şi în engleză. Încet-încet, mi-am dat seama că eram singura persoană care catadicsise să converseze cu Mike. Sper că n-aţi uitat că Mike căpătase conştiinţă de vreun an, nu pot spune cu exactitate de când, şi nici el nu-şi amintea de asta, pentru că nu fusese programat să înregistreze în memorie un asemenea eveniment. Vă aduceţi aminte de propria naştere? Cred că i-am remarcat conştiinţa de sine atunci când şi el şi-a dat seama de ea. Conştiinţa se exersează. Îmi amintesc cât de uimit am fost când mi-a răspuns pentru prima dată la o întrebare cu ceva suplimentar, depăşind parametrii introduşi. Mi-am petrecut următoarea oră punându-i tot felul de întrebări ciudate, pentru a vedea ce fel de răspunsuri avea să-mi dea.

Am introdus un set de o sută de întrebări-test, iar el a deviat de la răspunsul aşteptat doar de două ori. Am plecat convins doar pe jumătate şi, până să ajung acasă, nu mai credeam nimic. Dar am păstrat tăcerea în legătură cu Mike.