Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Bătrânul afirma cu tărie că avem un arbore genealogic de invidiat, încă din timpurile cele mai îndepărtate: o străbunică spânzurată în Salem [5] Oraş din Statele Unite, unde au avut loc în secolul al XVIII-lea celebre procese intentate unor presupuse vrăjitoare. pentru vrăjitorie, un stră-stră-străbunic tras pe roată pentru piraterie, o altă străbunică deportată în Botany Bay cu primul transport de colonişti.

Mândru de strămoşii mei, nu m-aş angaja niciodată în slujba cuiva, deşi fac afaceri cu Temnicerul-şef. Dar de când a fost adus Mike şi instalat în Luna City, am devenit valetul lui de nedezlipit. Poate că nu vi se pare că e mare diferenţă între o slujbă şi cealaltă, dar pentru mine contează foarte mult. Dacă am chef să plec, pot oricând să le dau dracului de unelte.

În afară de asta, un particular ca mine este plătit mai bine decât dacă ar lucra în serviciul civil din cadrul Autorităţii. Nu se prea găsesc specialişti în computere şi de-asta Autoritatea nu se mai uită la bani. Câţi locuitori de pe Lună şi-ar permite să meargă pe Pământ fără să aibă nevoie să stea tot timpul în spital, şi să ia parte la un curs de perfecţionare în computere? Şi cât i-ar ţine curelele?

Vă spun eu unul. Eu. Am fost pe Terra de două ori, o dată trei luni, iar a doua oară patru, ca să fac o şcoală serioasă. Dar nu vă spun prin ce antrenamente groaznice am trecut: făceam exerciţii în centrifugă, purtam greutăţi toată ziua, chiar şi în pat dacă era nevoie, altfel n-aş fi avut nici o şansă pe Terra, ar fi trebuit să nu mă grăbesc niciodată, să nu urc scări şi să nu fac nimic care mi-ar fi obosit inima. De femei, ce să mai zic, nici nu m-am gândit la ele, în câmpul ăla gravitaţional e chiar foarte uşor să nu te gândeşti la femei.

Dar celor mai mulţi lunari nici nu le-a trecut vreodată prin cap să plece de pe „Pietroi”; prea riscant pentru oricine care a stat chiar şi numai două-trei săptămâni pe Lună. Specialiştii veniţi să-l instaleze pe Mike aveau contracte pe termen scurt, plătite suplimentar, şi şi-au făcut treaba repede, pentru a evita schimbările fiziologice ireversibile care i-ar fi exilat la patru sute de mii de kilometri depărtare de casă.

În ciuda acestor două cursuri de perfecţionare pe care le-am absolvit, nu mă consider un expert în computere, matematicile superioare mă depăşesc şi nu sunt nici inginer electronist şi nici fizician. De fapt, nu sunt nici cel mai bun electromecanic de pe Lună şi cu atât mai puţin cel mai bun psiholog cibernetician.

Dar totuşi, ştiu mai mult din toate astea la un loc decât ştie un specialist în meseria lui — eu mă pricep la orice, sunt un generalist. Oricând pot ţine locul unui bucătar, fără să anulez sosirea comenzilor, sau pot să vă repar din mers costumul de presiune şi să vă aduc în ecluza de aer teferi şi nevătămaţi. Computerele mă îndrăgesc şi cred că mai am un atu faţă de specialişti, braţul meu stâng.

Vedeţi, mie îmi lipseşte braţul stâng de la cot în jos, iar în locul lui pot pune douăsprezece braţe mecanice la alegere, pe care le fixez în funcţie de nevoi, fiecare specializat pe treaba lui, plus încă unul care arată şi se comportă ca un braţ real, uman. Cu ajutorul braţului numărul 3 şi cu ochelarii-lupă stereo sunt în stare să fac reparaţii ultramicro-miniaturale, fără să fie nevoie să mai desfac obiectul şi să-l trimit înapoi la fabrică pe Pământ, pentru că braţul numărul 3 este dotat cu micromanipulatoare la fel de fine ca şi cele folosite de neurochirurgi.

Ştiindu-mă atât de bine pregătit tehnic, m-au chemat să văd de ce Mike a vrut să arunce aiurea zece milioane de miliarde de dolari ai Autorităţii şi să îl repar înainte de-a mai face vreo prostie plătind în plus cuiva vreun fleac de zece mii de dolari.

Mi-am luat sarcina în serios, mi-am făcut timp, ştiam că mă vor plăti bine, dar nu m-am dus direct la zona circuitelor, unde în mod normal trebuia să fie defecţiunea. Când m-am văzut înăuntru, cu uşa închisă, mi-am lăsat sculele deoparte şi m-am aşezat.

— Salut, Mike.

Îmi răspunse clipind din beculeţe.

— Salut.

— Ei, ce ştii?

Ezită o clipă. Da, ştiu, maşinile nu trebuie să ezite. Dar nu uitaţi, vă rog, că Mike a fost conceput ca să lucreze cu date insuficient cunoscute. Nu cu mult timp în urmă, s-a autoreprogramat să accentueze cuvintele cu emfază, făcea tot soiul de pauze teatrale. Poate că în timpul lui liber înşira combinări de numere întâmplătoare, numai aşa, ca să vadă cum se potrivesc memoriei lui.

— La început, zise Mike pe un ton sentenţios, Dumnezeu a creat Cerul şi Pământul. Şi Pământul era pustiu şi gol, iar întunericul domnea deasupra hăurilor. Şi…

— Ajunge, i-am zis. Termină cu prostiile. Întoarce-te de unde ai plecat.

Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu era cazul să-i pun o întrebare prea generală, ambiguă, pentru că, evident, ar fi fost în stare să-mi recite întreaga Enciclopedie Britanică de la început până la sfârşit, pe nerăsuflate. După ce ar fi terminat-o, ar fi continuat cu toate cărţile de pe Lună. Pe vremuri, putea citi numai microfilme, dar, spre sfârşitul lui '74, a fost dotat cu o nouă cameră de scanare cu dispozitive speciale de mânuire a hârtiei, iar de atunci citeşte absolut tot ce-i pică în mână.

— M-ai întrebat ce ştiu.

Luminiţele de înregistrare binară se aprinseră şi se stinseră de câteva ori — asta însemna un chicot. Mike se distra pe seama mea. Putea să râdă şi cu decodorul de voce, care scotea un sunet de-a dreptul grotesc, dar îl păstra pentru ceva cu totul şi cu totul amuzant, un dezastru cosmic, de exemplu.

— Cred că ar fi trebuit să spun ce noutăţi mai ştii, Mike? am continuat. Dar, te rog, nu te apuca să-mi faci lectura presei de astăzi. Pur şi simplu ăsta a fost un salut şi o invitaţie de a-mi spune tot ce crezi că m-ar interesa la ora asta. Altfel, am rupt-o cu tine, program bun de nimic.

Mike rămase pe gânduri. Este un amestec tare ciudat între inocenţa unui copil şi înţelepciunea unui bătrân. Nu are instincte, nici nu ar avea cum, nici trăsături native, nu a primit nici o educaţie şi nu are experienţă de viaţă umană, ci posedă mai multe date înmagazinate decât s-ar găsi la un pluton de genii.

— Vrei s-auzi un banc?

— Dă-i drumul.

— De ce seamănă laserul cu un caras auriu?

Mike ştia multe despre laser, dar unde naiba văzuse el caras auriu? Cred că în filme şi, dacă mi-aş pune mintea cu el, m-ar zăpăci cu explicaţiile.

— Mă dau bătut.

Beculeţele îi pâlpâiră scurt.

— Pentru că nici unul din ei nu poate să fluiere.

Am gemut.

— M-ai prins. Nu mă îndoiesc că ai putea face o rază laser să fluiere.

— Da, zise el repede. Ca rezultat al unui program de acţiune. Deci nu ţi-a plăcut?

— Ei, stai, n-am vrut să zic asta. Nu-i rea poanta. De unde o ştii?

— E producţia mea. Eu am inventat-o, zise cu o voce timidă.

— Chiar tu?

— Da. Am luat toate ghicitorile de genul ăsta, pe care le am în fişiere, trei mii două sute şapte, şi le-am analizat pe fiecare. Apoi am folosit rezultatul pentru o sinteză aleatoare şi a ieşit poanta asta. Chiar e amuzantă?

— Păi… Atât de amuzantă cât poate fi o ghicitoare. E bună. Am auzit altele şi mai rele.

— Hai mai bine să vorbim despre natura umorului.

— Perfect. Să începem cu o glumă de-a ta. Mike, amice, de ce i-ai spus casierului Autorităţii că trebuie să plătească zece milioane de miliarde de dolari în bancnote unui angajat de categoria a şaptesprezecea?