Michael Ondaatje - Pacientul englez

Motocicleta şi soldatul încremeniră o clipă în văzduh, apoi plonjară în apă, trupul de metal între picioarele lui când se izbiră de suprafaţa ei, croindu-şi o cărare albă prin ea, dispărând, ploaia pătrunzând şi ea în râu. Te va azvârli cu putere ca pe o minge într-un ţinut întins.

Cum a ajuns Patrick într-un porumbar, Clara? Cei din unitatea lui îl lăsaseră acolo, ars şi rănit. Aşa de ars încât nasturii de la cămaşă ajunseseră să-i fie parte din piele, parte din pieptul lui drag. Pe care l-am sărutat şi pe care l-ai sărutat. Şi cum a putut să fie ars tatăl meu? El care se putea răsuci ca un tipar, sau precum canoea ta, ca vrăjit, dispărând din lumea reală. În dulcea şi complicata lui inocenţă. Era cel mai nevorbitor dintre bărbaţi, şi mă uimeşte întruna faptul că l-au plăcut femeile. De obicei ne place să avem un bărbat vorbitor în jurul nostru. Noi suntem cele raţionale, cele înţelepte, pe când el era adesea pierdut, nesigur, nedezvăluit.

Era un bărbat ars şi eu eram infirmieră şi l-aş fi putut îngriji. Înţelegi tristeţea geografiei? L-aş fi putut salva sau cel puţin aş fi putut sta cu el până la sfârşit. Ştiu foarte multe despre arsuri. Câtă vreme a stat el singur cu porumbiţele şi şobolanii? Cu ultimele picături de sânge şi viaţă în el? Porumbei deasupra lui. Fâlfâitul lor când băteau din aripi în jurul lui. Neputând să doarmă pe întuneric. Întotdeauna a urât întunericul. Şi a fost singur, fără rudă sau iubită.

M-am săturat de Europa, Clara. Vreau să vin acasă. La căsuţa ta şi stânca trandafirie din Golful Georgian. Voi lua un autobuz până la Parry Sound. Şi, de pe ţărm, îţi voi trimite un mesaj pe unde scurte către Pancakes. Şi te voi aştepta, voi aştepta să-ţi zăresc silueta într-o canoe, sosind să mă salvezi din acest loc spre care am plecat cu toţii, trădându-te. Cum ai ajuns atât de înţeleaptă? Cum ai ajuns atât de hotărâtă? Cum de nu te-ai lăsat înşelată, ca noi? Tu care erai aşa de însetată de plăceri, şi care ai ajuns aşa de înţeleaptă. Cea mai pură dintre noi, fructul cel mai întunecat, frunza cea mai verde.

Capul dezgolit al genistului se iveşte din apă, iar el soarbe lacom tot aerul de deasupra râului.

Caravaggio a făcut un pod dintr-o singură sfoară de cânepă până la acoperişul vilei vecine. La capătul ăsta e legată în jurul brâului statuii lui Demetrios şi fixată de fântână. Sfoara e numai cu o idee mai înaltă decât vârfurile celor doi măslini din traiectoria ei. Dacă îşi pierde echilibrul are să se prăbuşească în braţele aspre şi prăfuite ale măslinului.

Păşeşte pe frânghie, picioarele lui în ciorapi încleştând cânepa. Cât e de valoroasă statuia aia? a întrebat-o pe Hana o dată, într-o doară, iar ea i-a răspuns că îi spusese ei pacientul englez că toate statuile lui Demetrios sunt lipsite de valoare.

Ea lipeşte plicul şi se ridică, traversează camera să închidă fereastra, şi în aceeaşi clipă fulgerul străbate valea, îl vede pe Caravaggio în plin aer, la mijlocul frânghiei care trece peste valea aşternută ca o adâncă cicatrice alături de vilă. Rămâne nemişcată ca într-un vis de-al ei, apoi se suie în firida de la geam şi se aşează acolo, privind.

De câte ori cade fulgerul, ploaia încremeneşte în noaptea luminată subit. Fata zăreşte ulii şorecari azvârliţi prin aer, şi se uită după Caravaggio.

El se află la jumătatea drumului când miroase ploaia, care începe apoi să-i picure peste tot trupul, agăţându-se de el, şi într-o clipă hainele îi sunt mai grele.

Ea îşi întinde mâinile făcute căuş afară, pe fereastră, şi îşi piaptănă ploaia prin păr.

Vila se cufundă în întuneric. Pe culoar, lângă dormitorul pacientului englez, arde ultima lumânare, încă vie în noapte.

De câte ori îşi deschide ochii din somn, vede vechea lumină galbenă pâlpâind.

Acum lumea e pentru el lipsită de orice sunet, şi chiar lumina îi pare a fi ceva inutil. Dimineaţa îi va spune fetei că nu mai vrea ca lumânarea să-i vegheze somnul.

Pe la trei noaptea simte o prezenţă în cameră. Vede, în pulsul unei clipe, o siluetă la piciorul patului, lipită de perete sau poate pictată pe el, nu prea uşor de distins în umbra frunzişului de dincolo de lumânare. El murmură ceva, un lucru pe care dorise să-l spună, dar îi răspunde doar tăcerea, iar silueta scundă, cafenie, care poate e numai o umbră a nopţii, rămâne nemişcată. Un plop. Un bărbat cu pene. O siluetă înotătoare. Şi nu va mai avea norocul, gândeşte el, să mai vorbească cu tânărul genist.

În orice caz, rămâne treaz în noaptea aceasta, să vadă dacă silueta se va apropia de el. Ignorând tableta care îi ia durerea, va sta treaz până ce luminiţa se va stinge şi mirosul fumului de lumânare se va răsfira prin odaia lui, spre camera fetei puţin mai încolo pe culoar. Dacă silueta se va întoarce, va avea vopsea pe spate, unde s-a rezemat, în jalea sa, de arborii pictaţi. Când se va stinge lumina, va putea vedea toate acestea.

Mâna lui se întinde încet şi atinge cartea şi se întoarce înapoi pe pieptul întunecat. Nimic nu mai mişcă în odaie.

Unde se află el acum, gândindu-se la ea? După atâţia ani. O piatră a istoriei azvârlită peste apă, săltând astfel încât şi ea şi el îmbătrânesc înainte să atingă din nou suprafaţa apei şi apoi să se scufunde.

Unde stă aşezat în grădina lui, gândindu-se din nou că ar trebui să intre în casă şi să scrie o scrisoare, sau să se ducă într-o zi la poştă, să completeze un formular şi să încerce să-i telefoneze în ţara ei. E tocmai grădina asta, acest petic pătrat de iarbă tăiată şi uscată, aceasta îl împinge înapoi către lunile petrecute cu Hana şi Caravaggio şi pacientul englez la nord de Florenţa, în vila San Girolamo. E doctor, are doi copii şi o nevastă surâzătoare. E în permanenţă ocupat în acest oraş. La şase după-amiaza îşi scoate halatul alb de laborator. Dedesubt poartă pantaloni închişi la culoare şi o cămaşă cu mâneci scurte. Închide clinica unde toate hârtiile stau sub greutăţi de diverse tipuri — pietre, călimări, un camion de jucărie cu care fiul lui nu se mai joacă — pentru a nu fi risipite de suflul ventilatorului. Se suie pe bicicletă şi pedalează cei şase kilometri până acasă, prin bazar. De câte ori e posibil, îşi îndreaptă bicicleta spre partea umbrită a străzii. A atins o vârstă la care, îşi dă dintr-o dată seama, soarele Indiei îl istoveşte.

Alunecă pe sub sălciile de pe malul canalului şi apoi opreşte lângă un mic mănunchi de case, îşi scoate clamele cu care-şi prinde pantalonii când merge pe bicicletă ca să nu-i murdărească şi îşi cară bicicleta pe scări în jos, până la mărunta grădină pe care a plantat-o soţia lui.

Şi ceva în această seară a scos piatra din apă şi a lăsat-o să se întoarcă prin aer către micul orăşel de munte din Italia. Poate a fost arsura făcută de o substanţă chimică pe braţul fetei pe care a tratat-o azi. Sau scara de piatră pe treptele căreia buruieni brune creşteau înfocate, îşi ducea sus bicicleta şi ajunsese pe la jumătatea scării când şi-a adus aminte. Asta fusese în drum spre clinică, aşa încât şirul amintirii a fost amânat când a ajuns la lucru şi s-a lansat în şapte ore neîntrerupte, pline de pacienţi şi treburi administrative. Sau s-ar fi putut să fie arsura de pe braţul tinerei fete.

Stă aşezat în grădină. Se uită la Hana, cu părul mai lung, în ţara ei. Şi ea ce face? O vede mereu, faţa ei şi trupul, dar nu-i ştie profesia sau situaţia, deşi îi vede reacţiile faţă de cei din jur, cum se apleacă spre copii, o uşă albă de frigider în spatele ei, iar pe fundal vagoane tăcute de tramvai. Este un dar limitat care i-a fost dat cumva, ca şi cum ochiul unui aparat de filmat ar dezvălui-o, dar numai pe ea şi numai în tăcere. Nu poate desluşi grupul prin care se mişcă, sau judecata ei; nu distinge decât felul ei de-a fi, lungimea părului întunecat, care îi cade iar şi iar în ochi.