Michael Ondaatje - Pacientul englez

ÎI aduseseră pe genişti la Neapole la începutul lui octombrie 1943, alegându-i pe cei mai buni din unităţile de ingineri militari aflate deja în sudul Italiei, Kip printre cei treizeci de soldaţi aduşi în oraşul minat.

În campania italiană, germanii au plănuit una dintre cele mai strălucite şi teribile retrageri din istorie. Înaintarea trupelor aliate, care ar fi trebuit să se încheie într-o lună, a durat un an. În drumul lor au fost întâmpinaţi de flăcări. Geniştii călătoreau pe apărătoarele de la roţile camioanelor în timpul mişcărilor de trupe, ochii lor atenţi căutând urme de săpături proaspete, care ar fi semnalat prezenţa unor mine de teren, sau mine de sticlă sau mine-pantof. Înaintarea imposibil de înceată. Mai spre nord, sus în munţi, trupe de partizani ale grupurilor comuniste Garibaldi, purtând banderole roşii ca semn de recunoaştere, aşezau la rândul lor mine pe drumuri; acestea explodau când camioanele germane treceau pe deasupra lor.

Amploarea plasării de mine în Italia şi Africa de Nord nu poate fi imaginată. La răscrucea de drumuri Kismaayo-Afmadu au fost găsite două sute şaizeci de mine. Trei sute în zona podului de peste râul Omo. Pe 30 iunie 1941, geniştii sud-africani au aşezat două mii şapte sute de mine de tip Mark II la Mersa Matruh într-o singură zi. Patru luni mai târziu, englezii au curăţat şapte mii opt sute şase mine din Mersa Matruh şi le-au plasat în altă parte.

Au fost fabricate mine din orice. Ţevi galvanizate de patruzeci de centimetri erau umplute cu materii explozive şi aşezate de-a lungul rutelor militare. Mine în cutii de lemn erau lăsate prin case. Mine tubulare erau umplute cu fulmicoton, fărâme de metal şi cuie. Geniştii sud-africani băgau fier şi fulmicoton în canistre de douăzeci de litri care puteau apoi distruge chiar şi vehicule blindate.

Cel mai rău era în oraşe. Unităţi de dezamorsare, instruite superficial, erau trimise de la Cairo sau Alexandria. Divizia a optsprezecea a devenit celebră. In trei săptămâni în octombrie 1941 au dezamorsat o mie patru sute trei de bombe foarte periculoase.

În Italia a fost mai rău decât în Africa, detonatoarele cu mecanisme de ceasornic cumplit de sofisticate, dispozitivele activate cu arc diferite de tehnologia germană în care unităţile fuseseră instruite. Geniştii care intrau în oraşe străbăteau bulevarde de-a lungul cărora cadavre atârnau de copaci sau de balcoanele clădirilor. Germanii răspundeau adesea prin a omorî zece italieni pentru fiecare german ucis. Unele dintre cadavrele atârnate erau minate şi trebuiau detonate în aer.

Germanii au evacuat oraşul Neapole pe 1 octombrie 1943. In timpul unui raid al trupelor aliate din luna anterioară, sute de locuitori părăsiseră oraşul şi se adăpostiseră în peşterile din afara sa. La retragerea lor, germanii au bombardat intrările peşterilor, închizându-i pe acei oameni în subterană. O epidemie de tifos s-a declanşat. În Port, vasele scufundate au fost minate din nou sub apă.

Cei treizeci de genişti au intrat într-un oraş plin de capcane. Erau bombe cu acţiune întârziată, tencuite în zidurile clădirilor publice. Aproape fiecare vehicul era minat. Geniştii deveniră permanent suspicioşi faţă de orice obiect aşezat la întâmplare într-o încăpere. Nu aveau încredere în nimic din ce vedeau pe o masă dacă nu era îndreptat „spre ora patru”. Ani de zile după terminarea războiului, un genist tot mai punea pe masă un stilou aşezându-l cu vârful mai gros îndreptat spre ora patru.

Neapole a continuat să fie zonă de război timp de şase săptămâni, iar Kip s-a aflat acolo cu unitatea sa pe întreaga perioadă. După două săptămâni i-au descoperit pe cetăţenii închişi în peşteri. Cu pielea înnegrită de excremente şi tifos. Procesiunea lor de întoarcere în oraş, către spitalele sale, a fost un alai de fantome.

După patru zile poşta centrală a sărit în aer, şi şaptezeci şi două de persoane au fost ucise sau rănite. Cea mai bogată colecţie de cronici medievale din Europa arsese deja, în arhivele oraşului.

Pe douăzeci octombrie, cu trei zile înainte de reco-nectarea curentului electric în oraş, s-a predat un german. A spus autorităţilor că mii de bombe, ascunse în zona portului, fuseseră ataşate la circuitul electric amorţit. In momentul redeschiderii curentului, oraşul urma să fie mistuit de flăcări. A fost interogat de mai mult de şapte ori, folosindu-se diverse trepte de tact şi forţă — la capătul cărora autorităţile încă nu erau sigure despre confesiunea lui. De data aceasta o întreagă zonă a oraşului a fost evacuată. Copii şi bătrâni, oameni aproape morţi, femei însărcinate, cei scoşi din peşteri, animale, vehicule valoroase, soldaţi răniţi de prin spitale, pacienţi cu boli psihice, preoţi şi călugări şi măicuţe de prin mănăstiri. În amurgul zilei de 22 octombrie 1943, mai rămăseseră în oraş doar doisprezece genişti.

Curentul electric avea să fie deschis la ora trei în după-amiaza zilei următoare. Nici unul dintre genişti nu mai fusese într-un oraş părăsit înainte, iar acestea aveau să fie cele mai stranii şi mai tulburătoare ore din viaţa lor.

Furtuni se prăvălesc seara asupra Toscanei. Fulgerul biciuie orice metal sau turlă înălţată deasupra priveliştii. Kip se întoarce întotdeauna la vilă, pe cărarea gălbuie dintre chiparoşi, pe la şapte seara, de obicei ora la care se porneşte tunetul, dacă se apropie într-adevăr vreo furtună. O experienţă medievală.

Se pare că lui îi plac asemenea deprinderi meteorologice. Ea sau Caravaggio îi zăresc silueta în depărtare, oprindu-se în drumul spre casă să privească înapoi peste vale, să vadă cât de departe în urma lui e ploaia. Hana şi Caravaggio intră în casă. Kip îşi continuă marşul de aproape un kilometru, la deal, pe cărarea care se unduieşte uşor spre dreapta şi apoi uşor spre stânga. Doar sunetul bocancilor lui pe pietriş. Vântul îl ajunge în rafale, suflând printre chiparoşi dintr-o parte, făcându-i să se aplece, iar lui intrându-i în mânecile de la cămaşă.

În următoarele zece minute mărşăluieşte fără a şti niciodată sigur dacă ploaia îl va ajunge sau nu din urmă. De obicei o aude înainte de a o simţi, un răpăit pe iarba uscată, pe frunzele de măslin. Dar deocamdată păşeşte prin largul vânt răcoros al dealului, în prima linie a furtunii.

Dacă ploaia îl prinde înainte de a ajunge la vilă, continuă să meargă în acelaşi pas, îşi aruncă pelerina de cauciuc peste raniţă şi mărşăluieşte acoperit de ea.

Din cortul lui aude glasul pur al tunetului. Pocnete ascuţite deasupra, un huruit de trăsură când tunetul se pierde în munţi. Raza subită a unui fulger prin peretele cortului, întotdeauna, i se pare, mai strălucitoare decât lumina soarelui, o scânteiere de fosfor tăcut, ceva ca un mecanism, ceva având de-a face cu noul cuvânt pe care l-a auzit în sălile de instrucţie şi la radio, cuvântul „nuclear”. În cort îşi desface turbanul ud, îşi usucă părul şi îşi înfăşoară un alt turban în jurul capului.

Furtuna se prăvăleşte dinspre Piemont spre sud şi spre est. Fulgerele cad peste turlele micuţelor capele din munte ale căror picturi reproduc Calea Crucii sau Misterele Rozariilor. În orăşelele Varese şi Varallo fulgerul luminează siluete de teracotă mai înalte decât statura unui om, sculptate în secolul al şaptesprezecelea, reproducând scene biblice. Braţele legate ale osânditului Cristos întinse către spate, biciul căzând, câinele urlând, trei soldaţi în următorul tablou al capelei, înălţând crucea către norii pictaţi.