Michael Ondaatje - Pacientul englez

Dar spiritul şacalului, care este „deschizătorul de drumuri”, al cărui nume este Wepwawet sau Almâsy, se află în aceeaşi cameră cu voi. Cu braţele încrucişate, urmărind eforturile voastre de a duce o conversaţie aprinsă, un lucru dificil, dat fiind că amândoi sunteţi beţi. Dar ceea ce este cu adevărat minunat este faptul că, chiar şi în braţele beţiei de la două noaptea, amândoi înţelegeţi cumva însemnătatea şi plăcerea permanentă a celuilalt. Poate că aţi venit aici însoţiţi de altcineva, poate vă veţi petrece ţeastă noapte cu alţii, dar amândoi v-aţi găsit destinele.

La trei noaptea te gândeşti că ar trebui să pleci, dar nu-ţi găseşti un pantof. Îl ţii pe celălalt în mână, un condur trandafiriu, îl zăresc pe cel pierdut îngropat pe jumătate lângă mine şi-l ridic. Luciul lui. Sunt cu siguranţă pantofii tăi preferaţi, cu urmele degetelor tale în ei. Mulţumesc, spui primindu-l, plecând fără măcar să te uiţi la mine.

Cred în acest lucru. Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric un pedant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător, aşa cum Clifton s-ar putea să-ţi fi deschis uşa de la maşină cu un an mai înainte, trecând pe lângă destinul vieţii lui. Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.

Am trăit ani de zile în deşert şi am ajuns să cred în asemenea lucruri. Deşertul e un loc plin de ascunzişuri. Un trompe l’oeil al timpului şi apei. Şacalul cu un ochi privind în urmă şi cu celălalt cercetând calea pe care te gândeşti s-o apuci. În fălci ţine fărâme de trecut pe care ţi le pune la picioare, şi când tot acel timp va fi dezvăluit în întregime, se va dovedi că fusese deja cunoscut.

Ochii ei m-au privit, osteniţi de toate. O teribilă epuizare. Când am scos-o din avion, privirea ei încercase să înregistreze toate lucrurile din jur. Acum ochii erau umbriţi, ca şi cum ar fi protejat ceva înăuntru. M-am apropiat şi m-am aşezat pe călcâie. M-am aplecat şi mi-am lipit limba de ochiul drept, albastru, un gust de sare. Polen. I-am dus acel gust la gură. Apoi celălalt ochi. Limba mea lipită de porozitatea fină a pupilei, ştergând albastrul; când m-am dat înapoi avea o dâră alburie în privire. I-am desfăcut buzele, de data asta am lăsat degetele să intre mai adânc şi i-am descleştat dinţii, limba era retractată şi a trebuit s-o trag în sus, avea în ea un fir, o suflare a morţii. Era aproape prea târziu. M-am aplecat şi cu limba i-am aşternut polenul albastru pe limbă. Ne-am atins astfel o dată. Nimic. M-am dat înapoi, am tras aer în piept şi m-am aplecat din nou. Când i-am atins limba, a fremătat în ea un spasm.

Apoi un horcăit teribil, violent şi intim, s-a revărsa dinspre ea asupra mea. Un tremur prin întregul trup ca un fior de electricitate. A fost răsturnată din poziţia ei rezemată de peretele pictat. Creatura intrase în ea şi se arcuise prin aer şi se prăbuşise peste mine. Părea a fi din ce în ce mai puţină lumină în peşteră. Gâtul ei răsucindu-se dintr-o parte într-alta.

Cunosc metodele unui diavol. Mi s-a spus în copilărie despre amantul-demon. Mi s-a povestit despre frumoasa seducătoare care a intrat în odaia unui tânăr. Iar el, dacă ar fi fost deştept, i-ar fi cerut să se întoarcă cu spatele, căci demonii şi vrăjitoarele nu au spate, ci numai faţa sub care vor să ţi se arate. Ce făcusem? Ce creatură vârâsem în ea? Îi vorbisem, cred, mai mult de o oră. Fusesem oare amantul ei demon? Fusesem amicul-demon al lui Madox? Ţara aceasta — o pusesem oare eu pe hartă şi-o preschimbasem într-un ţinut al războiului?

E important să mori în locuri sfinte. Aceasta este una dintre tainele deşertului. Prin urmare Madox a intrat într-o biserică din Somerset, un loc care, simţea el, îşi pierduse sfinţenia, şi a comis ceea ce el socotea un act sfânt.

Când am întors-o, întregul trup îi era acoperit cu pigment sclipitor. Plante şi pietre şi raze şi cenuşă de salcâm, pentru a o face nemuritoare. Trupul, lipit de culoarea sfântă. Doar ochiul albastru îndepărtat, devenit anonim, o hartă albă pe care nimic nu este însemnat, nici pata unui lac, nici mănunchiul întunecat al unor munţi, aşa cum este cel dinspre nord de Borkou-En-nedi-Tibesti, nici evantaiul verde-aprins, ca lămâia crudă, acolo unde braţele Nilului Pătrund în palma deschisă a Alexandriei, pe muchia Africii.

Şi toate numele de triburi, nomazii plini de credinţă care au străbătut faţa monotonă a deşertului şi au găsit în ea strălucire şi sfinţenie şi culoare. Aşa cum o piatră sau o cutie de metal găsită pe jos, sau un os, pot fi îndrăgite şi pot deveni eterne într-o rugă. Într-un asemenea ţinut glorios intră ea acum, devenindu-i parte. Murim ascunzând în noi o comoară de amanţi şi triburi, gusturi pe care le-am înghiţit, trupuri în care ne-am scufundat şi-am înotat ca în nişte râuri de înţelepciune, firi în care ne-am urcat ca în nişte arbori, temeri în care ne-am ascuns ca în nişte peş. teri. Vreau ca toate acestea să-mi fie înscrise pe trup când voi muri. Cred într-o asemenea cartografiere, a fi însemnat de natură. Nu doar a ne trece pe o hartă, ca nişte etichete, ca numele celor bogaţi înscrise pe clădiri. Suntem istorii comune, cronici comune. Nu suntem stăpâniţi de nimeni sau monogami în gesturile şi experienţele noastre. Tot ce mi-am dorit a fost să păşesc într-un asemenea ţinut lipsit de hărţi.

Am dus-o pe Katharine Clifton în inima deşertului, unde se află cartea comună a lunii. Ne aflam printre zvonuri de izvoare. În cetatea tuturor vânturilor.

Faţa lui Almasy căzu într-o parte, privind în gol — sau poate spre genunchii lui Caravaggio.

— Acum vrei nişte morfină?

— Nu.

— Să-ţi aduc ceva?

— Nimic.

Caravaggio coborî scările pe întuneric şi intră în bucătărie. Pe masă nişte ţelină, nişte napi cu rădăcinile încă pline de noroi. Lumina venea doar de la un foc pe care Hana îl aprinsese de curând. Ea stătea cu spatele la el şi nu-i auzise paşii în cameră. Lui Caravaggio timpul petrecut în vilă îi relaxase trupul şi-i slăbise încordarea, aşa încât acum părea mai mare, mai larg în gesturi. Numai tăcerea mişcărilor lui rămăsese aceeaşi. Altfel, avea acum o uşoară neîndemânare, o toropeală în gesturi.

Îşi trase cu zgomot un scaun pentru ca fata să se întoarcă, să-şi dea seama că se afla şi el în odaie.

— Salut, David.

El îi făcu un semn cu mâna. Simţea că stătuse prea mult prin deşerturi.

— Cum e?

— Doarme. A spus tot.

— E cine credeai?

— E în regulă. Putem să-l lăsăm în pace.

— Bănuiam eu. Şi Kip şi eu suntem siguri că e englez. Kip e convins că cei mai buni dintre oameni sunt excentrici, şi el a lucrat cu unul .

— Eu cred că excentricul este Kip. În orice caz, unde e Kip?

— Pregăteşte ceva pe terasă, nu vrea să mă lase să văd. Ceva de ziua mea. Hana se ridică din poziţia ei ghemuită înaintea grătarului sobei, ştergându-şi o mână de celălalt braţ.

— De ziua ta am să-ţi spun o mică poveste, zise el.

Ea îl privi fix.

— Nu despre Patrick, bine?

— Un pic despre Patrick, mai mult despre tine.

— Încă nu pot să ascult poveşti din astea, David.

— Taţii mor. Îi iubeşti mai departe cum poţi tu mai bine. Nu-l poţi ţine ascuns în inimă.

— Hai să discutăm când îţi trece efectul morfinei.