Michael Ondaatje - Pacientul englez

— Vrei să-mi spui că englezii nu te-au crezut? Ca nute-a ascultat nimeni?

— Nimeni n-a ascultat.

— De ce?

— Nu le-am dat numele care trebuia.

— Al tău?

— Pe-al meu l-am dat.

— Atunci care -

— Pe-al ei. Numele ei. Numele soţului ei.

— Ce le-ai spus? Tăcere.

— Trezeşte-te! Ce le-ai spus?

— Le-am spus că era soţia mea. Am spus Katharine. Soţul ei era mort. Le-am spus că era grav rănită, într-o peşteră din Gilf Kebir, în Uweinat, la nord de fântâna Ain Dua. Că avea nevoie de apă. Că avea nevoie de hrană. Aş fi mers înapoi cu ei, să-i conduc până acolo. Le-am spus că nu-mi trebuia decât o maşină. Una dintre maşinile lor blestemate… Poate că le păream unul dintre acei profeţi nebuni ai deşertului după călătoria mea, dar nu cred. Războiul deja începuse. Tocmai se capturau spioni prin deşert. Oricine avea un nume străin şi ajungea în aceste orăşele din oaze era suspect. Ea se afla la numai o sută de kilometri depărtare şi nu au vrut să mă asculte. O unitate engleză rătăcită prin El Taj. Atunci probabil m-au apucat furiile. Aveau nişte colivii de nuiele, de mărimea unei cabine de duş. Am fost închis într-una din ele şi dus cu camionul. M-am zbătut în ea până m-am prăvălit pe stradă, încă înăuntru. Strigam numele lui Katharine. Strigam Gilf Kebir. Când de fapt singurul nume pe care ar fi trebuit să-l strig, să-l aşez ca pe o carte de vizită în mâinile lor, era al lui Clifton.

— M-au suit din nou în camion. Nu eram decât un posibil spion de mâna a doua. Doar un bastard internaţional.

Caravaggio vrea să se ridice şi să plece din această vilă, dintre ruinele războiului. El nu e decât un hoţ. Ceea ce vrea Caravaggio e să-şi înfăşoare braţele în jurul genistului şi Hanei, sau, şi mai bine, să îmbrăţişeze oameni de vârsta lui, într-un bar în care cunoaşte pe toată lumea, unde poate să danseze şi să discute cu o femeie, să-şi sprijine capul de fruntea ei, orice, dar ştie că mai înainte trebuie să iasă din acest deşert, din clădirea sa de morfină. Trebuie să se desprindă de drumul invizibil spre El Taj. Acest bărbat pe care îl crede a fi Almasy s-a folosit de el şi de morfină pentru a se întoarce în propria sa lume, spre propria sa întristare. Nu mai contează de partea cui fusese în timpul războiului. Dar Caravaggio se apleacă spre el.

— Trebuie să aflu un lucru.

— Ce?

— Vreau să ştiu dacă tu ai omorât-o pe Katharine Clifton. Adică, dacă tu l-ai ucis pe Clifton şi astfel şi pe ea.

— Nu. Nici nu m-am gândit la aşa ceva.

— Te întreb fiindcă Geoffrey Clifton a lucrat pentru Serviciul Britanic de Spionaj. Din păcate, nu era doar un simplu englez nevinovat. Nu era doar un băiat prietenos ca oricare altul. În ceea ce-i privea pe englezi, el urmărea grupul vostru ciudat din deşertul egipteano-libian. Ştiau că într-o bună zi deşertul avea să devină un teatru de război. Clifton făcea fotografii aeriene. Moartea lui i-a tulburat, şi îi mai deranjează şi acum. Încă îşi mai pun întrebări. Şi Serviciul ştia despre legătura ta cu soţia lui de la început. Chiar dacă Clifton habar n-avea. Au bănuit că moartea lui ar fi putut fi plănuită ca măsură de protecţie, ridicarea podului mobil cum ar veni. Te aşteptau la Cairo, dar desigur, tu te-ai întors în deşert. Mai târziu, fiind trimis în Italia, am pierdut ultima parte a istoriei tale. N-am mai ştiut ce s-a întâmplat cu tine.

— Deci acum ai dat de urma mea.

— Am venit aici din cauza fetei. Îl cunoşteam pe tatăl ei. Ultimul om pe care mă aşteptam să-l găsesc aici în mănăstirea asta bombardată era contele Ladislaus de Almasy. Sincer să fiu, mi-ai devenit mai drag decât majoritatea celor cu care am lucrat.

Dreptunghiul de lumină care alunecase pe scaunul lui Caravaggio îi încadra acum pieptul şi capul, aşa încât pacientului englez faţa lui îi părea un portret. Într-o lumină mai tăcută, părul îi era întunecat, dar acum coama sălbatică se aprinsese, strălucitoare, pungile de sub ochi şterse de razele târzii, trandafirii.

Întorsese invers scaunul ca să se poată sprijini cu pieptul de spătar, stând cu faţa spre Almasy. Cuvintele nu ieşeau uşor din gura lui Caravaggio. Îşi freca falca, cu faţa inundată de cute, cu ochii închişi, ca să gândească pe întuneric, şi abia după aceea îi scăpa câte-un cuvânt, smuls dintre gânduri. Se întrezărea în el această umbră, cum stătea aşezat în cadrul dreptunghiular de lumină, aplecat peste spătarul unui scaun, lângă patul lui Almasy. Unul dintre cei doi bărbaţi mai în vârstă din această poveste.

— Pot să vorbesc cu tine, Caravaggio, căci simt că suntem amândoi muritori. Fata, băiatul, ei încă nu sunt muritori. În ciuda lucrurilor prin care-au trecut. Hana era tare nefericită când am cunoscut-o eu.

— Tatăl ei a fost ucis în Franţa.

— Înţeleg. N-a vrut să spună nimic despre asta. Era distantă faţă de toată lumea. Singurul mod în care am putut-o face să comunice a fost cerându-i să-mi citească ceva… Îţi dai seama că nici unul dintre noi nu are copii?

Apoi, întrerupându-se, ca şi cum s-ar fi gândit la vreo posibilitate.

— Ai nevastă? întrebă Almasy.

Caravaggio stătu în lumina trandafirie, acoperindu-şi faţa cu mâinile ca să poată gândi clar, ca şi cum şi acesta ar fi fost un dar al tinereţii, care lui nu-i mai venea atât de uşor.

— Trebuie să-mi spui şi tu ceva, Caravaggio. Sau nu sunt decât o carte? Ceva de citit, o fiinţă ademenită afară dintr-un lac şi pompată cu morfină, plină de coridoare, minciuni, vegetaţie sălbatică, ciorchini de pietre.

— Hoţii ca noi au fost foarte folosiţi în acest război Am fost legalizaţi. Am furat. Apoi unii dintre noi au început să dea sfaturi. Puteam citi prin camuflajul de înşelătorii mai uşor decât spionii oficiali. Am creat păcăleli duble. Campanii întregi erau dirijate de acest amestec de escroci şi intelectuali. Eu acopeream zona Orientului Mijlociu, acolo am auzit prima oară despre tine. Erai o enigmă, un spaţiu gol pe diagramele lor. Punându-ţi toate cunoştinţele despre deşert în mâinile germanilor.

— Prea multe s-au întâmplat la El Taj în 1939, când am fost capturat, suspectat de a fi spion.

— Deci atunci ai trecut de partea nemţilor.

Tăcere.

— Şi tot n-ai reuşit să te întorci în Peştera Înotătorilor, la Uweinat?

— Nu, până când m-am oferit să-l conduc pe Eppler prin deşert până la Cairo.

— Trebuie să-ţi spun ceva. În legătură cu 1942, când l-ai dus pe spion la Cairo…

— Operaţiunea Salaam.

— Da. Când lucrai pentru Rommel.

— Un om excepţional… Ce voiai să-mi spui?

— Voiam să-ţi spun, când ai străbătut deşertul evitând trupele aliate, călătorind cu Eppler — a fost o faptă eroică. De la oaza Gialo tot drumul până la Cairo. Numai tu puteai fi în stare să-l aduci pe omul lui Rommel până la Cairo cu copia romanului Rebecca.

— De unde ştii despre toate astea?

— Ceea ce vreau să-ţi spun este că nu l-au descoperit pur şi simplu pe Eppler la Cairo. Ştiau despre întreaga călătorie. Un cod german fusese descifrat cu mult timp înainte, însă nu-l puteam lăsa pe Rommel să afle, ori sursele noastre ar fi fost deconspirate. Aşa că a trebuit să-l aşteptăm pe Eppler până ce a ajuns la Cairo, înainte de a-l prinde.

V-am urmărit tot drumul. Peste întreg deşertul. Şi fiindcă cei din Serviciul de Spionaj aveau numele tău, fiindcă ştiau că erai implicat, erau şi mai interesaţi. Te voiau şi pe tine. Tu urma să fii ucis. Dacă nu mă crezi, uite, aţi pornit de la Gialo şi aţi călătorit timp de douăzeci de zile. Aţi urmat ruta care trece pe la fântâna îngropată. Nu v-aţi putut apropia de Uweinat din cauza trupelor aliate, şi aţi evitat Abu Ballas. Au fost zile când Eppler a avut febră de deşert şi tu a trebuit să-l îngrijeşti, să-l veghezi, deşi spui că nu-ţi plăcea de el…