Michael Ondaatje - Pacientul englez

— Cred că ai devenit inuman, mi-a spus.

— Nu sunt singurul trădător.

— Nu cred că-ţi pasă că un asemenea lucru s-a petrecut printre noi. Aluneci peste toate cu ura şi teama ta de a poseda, de a fi posedat, de a purta un nume. Tu crezi că asta este o virtute. Eu cred că eşti inuman. Dacă eu te părăsesc, la cine ai să te duci? Ai să-ţi găseşti o altă amantă?

N-am spus nimic.

— Spune că nu, fir-ai să fii.

Întotdeauna şi-a dorit cuvinte, le iubea, crescuse printre ele. Cuvintele îi dădeau claritate, îi ofereau o logică, un tipar. Pe când eu simţeam că vorbele îndoaie emoţiile ca pe nişte nuiele înmuiate în apă.

S-a întors la soţul ei.

De acum înainte, ori ne găsim sufletele, ori ni le pierdem.

Mările se retrag, de ce nu şi amanţii? Porturile din Efes, râurile din Heraclit, toate dispar şi le iau locul estuare de nămol. Soţia lui Candaules devine soţia lui Gyges. Biblioteci ard.

Ce fusese legătura noastră? O trădare a celor din jur, sau o aspiraţie spre o altă viaţă?

Ea s-a suit înapoi în căminul ei, lângă soţul ei, iar eu m-am retras prin baruri cu tejghele de zinc.

Vechiul vers clasic al lui Herodot. Fredonând şi cântând iar şi iar acel cântec, bătând versurile, măcinându-le, subţiindu-le pentru a le modela după tiparul propriei vieţi. Oamenii se vindecă în diverse feluri după o pierdere tainică. Eu am fost zărit de cineva din grupul ei de vorbă cu un negustor de mirodenii. De la el primise ea odată un degetar de cositor plin cu şofran. Un amănunt din alte zece mii.

Iar dacă Bagnold — văzându-mă alături de negustorul de şofran — a povestit incidentul în timpul cinei la masa unde stătea şi ea, cum m-am simţit eu? M-a mângâiat faptul că ea avea să-şi amintească de omul care-i dăduse un mic cadou, un degetar de cositor pe care şi-l atârnase înjurai gâtului de un lănţişor subţire şi întunecat, timp de două zile, cât soţul ei era plecat din oraş? Cu şofranul încă înăuntru, aşa încât avusese pe piept o pată aurie.

Ce părere avea despre mine, un proscris al grupului, după vreo scenă sau alta în care mă făceam de râs, Bagnold hohotind, soţul ei, care era bun la suflet, îngrijorându-se din pricina mea, iar Madox ridicându-se şi îndreptându-se spre o fereastră şi privind în zare spre partea de sud a oraşului. Conversaţia probabil se muta la alte lucruri văzute prin oraş. Erau cartografi, la urma urmei. Dar oare ea se cobora în fântâna pe care o săpasem amândoi, atingân-du-se în felul în care îmi doream mâna să o atingă?

Amândoi ne aveam acum vieţile noastre separate, înarmaţi cu cel mai profund tratat încheiat unul cu celălalt.

— Ce faci? mi-a spus dând peste mine pe stradă. Nu vezi că ne aduci pe toţi până la exasperare.

Îi spusesem lui Madox că făceam curte unei văduve. Dar ea încă nu era văduvă. Când Madox s-a întors din Anglia, ea şi cu mine nu mai eram amanţi. „Complimente văduvei tale din Cairo”, a murmurat Madox. „Mi-ar fi făcut plăcere s-o cunosc.” Ştia? M-am simţit întotdeauna un trădător şi mai mare cu el, acest prieten cu care am lucrat timp de zece ani, acest om pe care l-am iubit mai mult decât pe oricare altul. Era anul 1939 şi lăsam cu toţii în urmă această ţară, sau, în orice caz, o lăsam în mâinile războiului.

Iar Madox s-a întors în satul Marston Magna din Somerset, unde se născuse, iar după o lună s-a aşezat în congregaţia unei biserici, a ascultat predica în sprijinul războiului, şi-a scos revolverul pe care-l avusese cu el în deşert şi s-a împuşcat.

Eu, Herodot din Halicarnas, încep a scrie această cronică, pentru ca timpul să nu şteargă culoarea din cele create de Om, şi nici acele lucrări măreţe şi minunate înfăptuite atât de Greci cât şi de Barbari… şi nici motivul pentru care s-au războit între ei.

Oamenii au recitat mereu poeme în deşert. Iar Madox — la Societatea Geografică — a făcut nişte descrieri minunate ale traversărilor şi călătoriilor noastre. Bermann a spulberat întreaga teorie existentă. Şi eu? Eu eram printre ei îndemânarea. Mecanicul. Ceilalţi scriau despre iubirea lor de singurătate şi meditau asupra celor întâlnite în deşert. Nu ştiau niciodată sigur ce credeam eu despre toate acestea. „Îţi place luna aceea?” m-a întrebat Madox când deja mă cunoştea de zece ani. A întrebat şovăitor, ca şi cum ar fi călcat într-un teritoriu privat. Pentru ei eram puţin prea şiret pentru a fi un iubitor al deşertului. Asemeni lui Ulise. Totuşi, îl iubeam. Dă-mi deşertul, aşa cum altuia îi dai un râu, iar altuia citadela copilăriei sale.

Când ne-am despărţit ultima oară, Madox a folosit vechea urare de rămas bun. „Dumnezeu să te aibă în paza Sa.” Iar eu m-am îndepărtat de el spunând: „Nu există nici un Dumnezeu”. Eram total diferiţi unul de celălalt.

Madox spunea că Ulise n-a scris niciodată nici un cuvânt, nici un jurnal personal. Poate că se simţea străin înfalsa rapsodie a artei. Şi propria mea monografie, trebuie să recunosc, fusese aridă, din prea multă precizie. Teama de a nu trăda prezenţa ei în ceea ce scriam m-a făcut să-mi mistui orice emoţie, orice discurs de iubire. Totuşi, amdescris deşertul cu aceeaşi puritate cu care aş fi vorbit despre ea. Madox m-a întrebat despre lună în ultimele zile împreună înainte de începerea războiului. Ne-am despărţit. El a plecat spre Anglia, probabilitatea începerii războiului întrerupând totul, înceată noastră dezvăluire a istoriei deşertului. Rămas bun, Ulise, a spus el rânjind, ştiind că Ulise nu mi-a plăcut niciodată prea mult, Enea şi mai puţin, dar hotărâsem deja că Bagnold era Enea. Dar mie nici Ulise nu-mi era prea drag. La revedere, am spus.

Îmi amintesc că s-a întors din nou spre mine, râzând. A arătat cu degetul lui gros spre un punct de lângă mărul lui Adam şi a spus: „Asta se numeşte sizod vascular” [47] Sizod vascular — nume dat de autor; numele real este „şanţ suprasternal”. . Dând acelei scobituri de la gâtul ei un nume oficial. S-a întors la soţia lui în satul Marston Magna, şi-a luat cu el doar volumul lui Tolstoi, cartea sa preferată, mi-a lăsat toate busolele şi hărţile lui. Afecţiunea noastră rămasă nerostită.

Iar satul Marston Magna din Somerset, pe care-l evocase iar şi iar în conversaţiile noastre, îşi transformase păşunile înverzite într-un aerodrom militar. Avioanele îşi ardeau gazele de eşapament peste castelele regelui Artur. Ce l-a împins la sinucidere, nu ştiu. Poate zgomotul permanent al avioanelor, aşa de asurzitor pentru el aici, după bâzâitul simplu al Moliei ţigănci, care zumzăise pe deasupra tăcerilor noastre în Libia şi Egipt. Războiul altcuiva îi sfâşia delicata tapiserie de prieteni. Eu eram Ulise, înţelegeam transformările şi interdicţiile temporare ale războiului. Dar el era un bărbat care-şi făcea cu greu prieteni. Un bărbat care cunoştea doi sau trei oameni pe lume, şi aceştia se dovediseră acum a fi de partea duşmanului.

Era în Somerset, singur cu soţia lui, care pe noi nu ne întâlnise niciodată. Gesturile mărunte îi erau suficiente. Un glonţ a pus pentru el capăt întregului război.

Era în iulie 1939. Au luat autobuzul din satul lor până la Yeovil. Autobuzul a mers încet, aşa încât au întârziat la biserică. În spatele încăperii aglomerate, ca să găsească locuri, s-au hotărât să se aşeze în locuri diferite. Când a început predica, o jumătate de oră mai târziu, s-a dovedit a fi şovinistă şi indubitabil în sprijinul războiului. Preotul a intonat vesel o odă războiului, binecuvântând guvernul şi soldaţii pe cale să intre în luptă. Madox a ascultat în timp ce predica devenea din ce în ce mai aprinsă. A scos pistolul pe care-l purtase cu el în deşert, s-a aplecat şi s-a împuşcat în inimă. A murit pe loc. O enormă tăcere. Tăcere ca în deşert. Tăcere fără de margini. I-au auzit trupul prăbuşindu-se în strană. Nimic altceva n-a mişcat. Preotul încremenit în mijlocul unui gest. Era una dintre acele tăceri ce se lasă într-o biserică atunci când globul de sticlă din jurul unei lumânări se sparge, şi toate feţele se întorc spre el. Soţia lui a păşit prin nava centrală a bisericii, s-a oprit în dreptul rândului lui, a murmurat ceva şi i-au făcut loc să ajungă până la el. A îngenuncheat, braţele ei cuprinzându-l.