Michael Ondaatje - Pacientul englez

Ce o schimbase în timpul lunii lor de miere amânate, în estuarul Nilului, lângă Cairo? îi cunoscusem doar de câteva zile — sosiseră la două săptămâni după nunta lor din Cheshire. Îşi adusese cu el mireasa, fiindcă nici pe ea n-o putuse lăsa în urmă, şi nici angajamentul faţă de noi lu-l putea rupe. Obligaţia faţă de Madox şi de mine. L-am fi devorat. Prin urmare genunchii ei osoşi s-au ivit din avion în ziua aceea. Aceea a fost esenţa poveştii noastre. Situaţia noastră.

Clifton a ridicat în slăvi frumuseţea braţelor ei, conturul subţire al gleznelor ei. A descris cum o privise înotând. A povestit despre noile bideuri din camera de la hotel. Despre foamea ei nesăţioasă dimineaţa.

La toate acestea n-am scos un cuvânt. Îmi ridicam din când în când ochii în timp ce el vorbea şi îi prindeam privirea martoră la exasperarea mea neexprimată, şi apoi zâmbetul sfios. Eu eram bărbatul mai în vârstă. Eu eram cel cu experienţă, care călătorise cu zece ani înainte de la Oaza Dakhla până la Gilf Kebir, care întocmise harta Farafrei, care cunoştea Cirenaica şi se rătăcise de mai multe ori prin Marea de Nisip. Ea m-a întâlnit când aveam deja toate acele etichete. Sau putea să se întoarcă câteva grade şi să vadă etichetele lui Madox. Totuşi, în afara Societăţii Geografice eram necunoscuţi; eram muchia subţire a unui cult peste care dăduse din întâmplare, datorită acestei căsătorii.

Cuvintele de laudă ale soţului ei nu însemnau cine ştie ce. Dar eu sunt unul dintre aceia a căror viaţă este, în multe feluri, chiar şi ca explorator, guvernată de cuvinte. De zvonuri şi legende. Lucruri trasate pe hartă. Fărâme înscrise. Cadenţa cuvintelor. A repeta ceva în deşert e ca şi cum ai irosi apa turnând-o în nisip. Aici o nuanţă te însoţeşte sute de kilometri.

Expediţia noastră se afla cam la şaizeci de kilometri depărtare de Uweinat, iar Madox şi cu mine urma să plecăm singuri în recunoaştere. Soţii Clifton şi ceilalţi aveau să rămână pe loc. Ea terminase tot ce avea de citit şi mi-a cerut nişte cărţi. Nu aveam la mine decât hărţi. „Cartea pe care o răsfoieşti seară de seară?” „Herodot. Aaa. O vrei pe aceea?” „Nu ştiu dacă e posibil. Poate e ceva personal.” „Îmi scriu în ea observaţiile. Şi citate. Trebuie s-o iau cu mine.” A fost nepoliticos din partea mea, scuză-mă. „Când mă întorc ţi-o arăt. Nu sunt obişnuit să călătoresc fără ea.”

Totul s-a petrecut cu multă graţie şi bună cuviinţă. I-am spus că este mai degrabă un caiet de însemnări şi a acceptat această explicaţie. Am putut pleca fără să măsimt deloc egoist. I-am fost recunoscător pentru delicateţea ei. Clifton nu era acolo. Eram singuri. Eu îmi făceambagajele în cortul meu când a venit să-mi vorbească. De felul meu n-am pus niciodată prea mare preţ pe eticheta socială, dar câteodată admir bunele maniere.

Ne-am întors după o săptămână. Avansasem mult din punct de vedere al descoperirilor şi realizării unor conexiuni între ele. Eram bine dispuşi. Am ţinut o mică petrecere în tabără. Clifton era mereu doritor să-i sărbătorească pe alţii. Era contagios.

S-a apropiat de mine cu o cană de apă. „Felicitări, am aflat deja de la Geoffrey.” „Da!” „Uite, bea asta.” Am întins mâna şi mi-a pus cana în palmă. Apa era foarte rece după cea băută de noi din gamele. „Geoffrey a pregătit o petrecere pentru voi. Acum compune un cântec şi vrea ca eu să citesc o poezie, dar eu aş vrea să citesc altceva.” „Poftim, ia cartea şi uită-te prin ea.” Am scos-o din rucsac şi i-am întins-o.

După cină şi ceaiuri de plante, Clifton a scos o sticlă de coniac pe care o ţinuse ascunsă până atunci. Toată sticla urma să fie băută în noaptea aceea, în timpul povestirii lui Madox despre călătoria noastră, în timpul cântecului vesel compus de Clifton. Apoi ea a început să citească din Istoriile lui Herodot — povestea lui Candaules şi a reginei sale. Eu sar întotdeauna peste acea povestire. E pe la începutul cărţii şi nu prea are nici o legătură cu locurile şi perioada care mă interesează pe mine. Dar este, desigur, o poveste celebră. E totodată lucrul despre care a ales ea să ne vorbească.

Acest Candaules se îndrăgostise cu patimă de propria sa soţie; şi fiind el în această stare, a socotit că soţia sa era cu mult mai frumoasă decât toate celelalte femei. Lui Gyges,fiu al lui Daskylos, (căci el dintre toţi războinicii săi îi era cel mai plăcut) îi descria frumuseţea soţiei sale, lăudând-o peste orice măsură.

— Asculţi, Geoffrey?

— Da, iubito.

Îi spuse lui Gyges: „Gyges, eu simt că nu mă crezi când îţi spun despre frumuseţea soţiei mele, căci se întâmplă ca urechea omului să fie mai puţin capabilă de a crede decât ochiul. Născoceşte deci un plan prin care să o poţi privi goală”.

Se pot spune câteva lucruri. Ştiind că într-un final aveam să-i devin amant, aşa cum Gyges urma să fie amantul reginei şi ucigaşul lui Candaules. Deschideam adesea cartea lui Herodot căutând în ea cheia unor mistere geografice. Dar Katharine o deschisese ca pe o fereastră spre propria ei viaţă. Vocea îi era precaută în lectură. Ochii aţintiţi numai pe pagina cu povestea, ca şi cum s-ar fi afundat în nisipuri mişcătoare în timp ce vorbea.

„Ba eu te cred că ea este dintre femei cea mai frumoasă şi te implor să nu îmi ceri un lucru care nu îmi este legiuit.” Dar Regele îi răspunse astfel: „Adună-ţi curajul, Gyges, şi nu te teme, nici de mine, că ţi-aş spune aceste vorbe doar pentru a te încerca, şi nici de soţia mea, că te-ar paşte vreun rău din partea ei. Căci eu voi născoci de la început un astfel de plan încât ea nu va şti că a fost zărită de tine”.

Aceasta este povestea despre cum m-am îndrăgostit de o femeie care mi-a citit o anume istorie din Herodot. Am auzit cuvintele pe care le-a rostit pe deasupra focului, fără a-şi ridica privirea, nici măcar când îşi sâcâia soţul. Poatecă o citea doar pentru el. Poate că nu exista nici o altă raţiune în alegerea povestirii decât ce însemna pentru ei doi. Era pur şi simplu o istorie care o intrigase prin familiaritatea situaţiei. Dar o nouă cale s-a dezvăluit deodată în viaţa reală. Chiar dacă ea n-o plănuise în nici un fel ca pe un prim pas în păcat. Sunt sigur.

„Te voi ascunde în odaia în care dormim, în spatele uşii deschise; şi, după ce intru eu, soţia mea va sosi şi ea să se culce. E un scaun lângă intrarea în cameră, şi pe acesta îşi aşterne ea veşmintele după cum şi le scoate, unul câte unul; şi astfel o vei putea privi în voie.”

Dar Gyges e zărit de regină părăsind odaia. Ea înţelege ce fusese plănuit de către soţul ei; şi, deşi ruşinată, nu se plânge deloc… Îşi ţine firea.

E o istorie ciudată. Nu ţi se pare, Caravaggio? Îngâmfarea unui om atât de mare încât îşi doreşte să fie invidiat. Sau doreşte să fie crezut, căci gândeşte că nu i se dă crezare. Acesta nu era deloc un portret al lui Clifton, dar el a devenit parte din poveste. Există ceva foarte şocant, dar uman, în fapta soţului. Ceva care ne face să nu ne îndoim de adevărul celor povestite.

În ziua următoare soţia îl cheamă pe Gyges şi îi oferă două alternative.

„Îţi sunt deschise acuma două căi şi-ţi voi permite să alegi una, care-ţi va fi pe plac. Ori îl vei ucide pe Candaules şi mă vei lua în stăpânirea ta pe mine împreună cu tot regatul Lidiei, ori vei fi ucis tu însuţi pe loc, ca să nu mai vezi niciodată, urmând în toate porunca lui Candaules, ceea ce nu ţi se cuvine a vedea. Trebuie să moară fie el, care a întocmit acest plan, fie tu, care m-ai privit în goliciunea mea.”