Michael Ondaatje - Pacientul englez

Astfel, regele e ucis. O Nouă Epocă începe. Poeme sunt compuse în cinstea lui Gyges, în trimetru iambic. El a fost primul dintre barbari care a închinat ofrande oracolului de la Delfi. A domnit ca rege al Lidiei timp de douăzeci şi opt de ani, dar noi încă ni-l mai amintim doar ca pe o rotiţă dintr-o neobişnuită poveste de iubire.

Ea s-a oprit din citit şi şi-a ridicat privirea. Afară din nisipul mişcător. Creştea. Astfel, puterea a trecut în alte mâini. Între timp, cu ajutorul unei poveşti, m-am îndrăgostit.

Cuvinte, Caravaggio. Au ele o putere.

Când nu erau cu noi, soţii Clifton locuiau la Cairo. Clifton făcând alte treburi pentru englezi, Dumnezeu ştie ce, având un unchi prin vreun birou guvernamental. Toate acestea au avut loc înainte de război. Dar, pe vremea aceea, toate naţiile mişunau prin oraş, dându-şi întâlnire la Groppi, la serate-concert, dansând noaptea întreagă. Ei formau un cuplu tânăr foarte plăcut, plin de loialitate, iar eu mă aflam la periferia înaltei societăţi din Cairo. Ei trăiau bine. O existenţă convenţională, în care mă strecuram şi eu din când în când. Serate, recepţii în aer liber. Evenimente sociale care nu m-ar fi interesat în mod normal, dar la care mergeam acum pentru că era ea acolo. Sunt unul dintre aceia care postesc până găsesc ceea ce caută.

Cum aş putea să ţi-o descriu? Folosindu-mi mâinile? Aşa cum aş arcui prin aer conturul de piatră al unui canion sau al unei stânci? Făcea parte din expediţie aproape de un an. Am văzut-o, am vorbit cu ea. Fusesem întruna unul în prezenţa celuilalt. Mai târziu, când am devenit conştienţi de o dorinţă reciprocă, aceste clipe anterioare s-au revărsat înapoi în inimă, pline acum de noi înţelesuri, acea strângere nervoasă a braţului pe un deal, priviri neobservate sau răstălmăcite.

Veneam arareori la Cairo în vremea aceea, eram acolo cam o lună din trei. Lucram zi de zi în Departamentul de Egiptologie, scriindu-mi propria carte, Recentes Explorations dans le Desert Libyque, apropiindu-mă din ce în ce mai mult de text, ca şi cum deşertul se afla undeva pepagină, încât puteam chiar să miros cerneala care picura din stilou. Şi, în acelaşi timp, mă luptam cu prezenţa ei apropiată, mai obsedat, la drept vorbind, de contururile posibile ale gurii ei, de întinderea pielii în spatele genunchiului, de alba câmpie a pântecului, în timp ce îmi scriam scurta mea carte, şaptezeci de pagini, succintă şi la obiect, completată de hărţi din călătoriile noastre. Mi-a fost imposibil să-i îndepărtez trupul de pe pagină. Am vrut să-i dedic monografia ei, vocii ei, trupului ei pe care mi-l închipuiam alb-trandafiriu, înălţându-se dintr-un pat ca un lung arc încordat, dar am dedicat cartea unui rege. Crezând că o astfel de obsesie ar fi luată în râs, privită de ea de sus, cu o scuturare din cap politicoasă şi jenată.

Am început să mă port de două ori mai formal în prezenţa ei. O trăsătură caracteristică firii mele. Stângaci ca după o anterioară dezvăluire a propriei goliciuni. Este un obicei european. Era normal pentru mine — după ce, într-un mod straniu, o tradusesem în textul meu despre deşert — să mă încui acum într-o armură în prezenţa ei.

Pe gazonul lui Hassanein Bey — marele veteran al expediţiei din 1923 — s-a îndreptat spre mine alături de consilierul guvernamental Roundell şi mi-a întins mâna, l-a rugat să-i aducă ceva de băut, s-a întors din nou spre mine şi a spus, „Vreau să fiu a ta.” Roundell s-a înapoiat. A fost ca şi cum mi-ar fi înmânat un cuţit. În mai puţin de-o lună eram amanţi. În acea odaie de deasupra souk-ului, la nord de aleea papagalilor.

Am căzut în genunchi în holul cu pereţi de mozaic, cu faţa îngropată în valul rochiei ei, gustul sărat al acestor degete în gura ei. Formam o stranie statuie, noi doi, înainte de-a ne dezlănţui foamea unul de celălalt. Degetele ei scrijelind prin nisipul din părul meu rărit. Cairo şi toate deşerturile sale în jurul nostru.

Era oare o dorinţă îndreptată spre tinereţea ei, spre aerul ei copilăros, băieţos, zvelt şi ager? Grădinile pe care ţi le-am descris când îţi vorbeam despre grădini erau toate ale ei.

Avea acea măruntă scobitură la gât, pe care o numisem Bosforul. Mă aruncam de pe umărul ei în Bosfor. Îmi odihneam acolo ochiul. Îngenuncheam în timp ce ea mă privea curioasă ca şi cum aş fi fost străin de această planetă. Ea cu privirea ei întrebătoare. Mâna ei răcoroasă brusc pe gâtul meu într-un autobuz din Cairo. Luând împreună un taxi acoperit, atingerile noastre grăbite între Podul Khendive Ismail şi Clubul Tipperary. Sau soarele strecurat prin degetele ei, în holul de la etajul trei al muzeului, când mâna ei mi-a acoperit faţa.

În ceea ce ne privea, trebuia să evităm să fim văzuţi numai de o singură persoană.

Dar Geoffrey Clifton făcea parte din maşinăria englezească. Avea un arbore genealogic care pornea de la Canute [45] Canute — rege al Angliei (994–1035). . Această maşinărie nu i-ar fi dezvăluit în mod inevitabil lui Clifton, însurat de numai optsprezece luni, infidelitatea soţiei sale, dar a început să dea târcoale greşelii, bolii din interiorul sistemului. Ştia fiecare mişcare făcută de ea şi de mine din acea primă zi, de la atingerea stângace din porte cochere [46] Porte cochere (fr.) — intrare pentru trăsuri. a hotelului Semiramis.

Eu îi ignorasem remarcile despre rudele soţului ei. Iar Geoffrey Clifton era la fel de neştiutor ca şi noi în ceea ce privea larga reţea engleză veghind asupra noastră. Dar cercul de gărzi personale îl urmărea pe soţul ei şi îl ţineasub protecţie. Doar Madox, care era un aristocrat cu un trecut plin de conexiuni militare, ştia despre aceste discrete convoluţiuni. Doar Madox, cu un tact incalculabil, m-a avertizat cu privire la existenţa unui asemenea cerc. Eu îl purtam cu mine pe Herodot, iar Madox — un sfânt în propria sa căsnicie — purta la el Anna Karenina, recitind întruna povestea de iubire şi trădare. Într-o zi, mult prea târziu pentru a mai putea evita maşinăria pe care o pusesem în mişcare, a încercat să-mi explice cercul lui Clifton printr-o paralelă cu fratele Annei Karenina. Dă-mi cartea. Ia ascultă.

Jumătate din Moscova şi Petersburg erau rude sau prieteni ai lui Oblonski. Se născuse în acel cerc de oameni care erau, sau aveau să devină, cei de sus în această lume. O treime din oficialităţi, oameni în vârstă, erau prieteni de-ai tatălui său, şi îl ştiau de când fusese un prunc înfăşat în scutece… Prin urmare, cei care-şi împart privilegiile pe acest pământ îi erau cu toţii prieteni. Nu puteau trece peste unul de-al lor… Era de ajuns doar să nu ridice obiecţiuni sau să invidieze pe cineva, să nu se certe sau să se supere, lucruri pe care, dată fiind bunătatea sa înnăscută, nu le făcea niciodată.

Am ajuns să iubesc bătaia uşoară a unghiei tale pe seringă, Caravaggio. Prima dată când Hana mi-a injectat morfină în prezenţa ta erai la fereastră, şi, la bătaia unghiei ei, gâtul ţi-a zvâcnit spre noi. Îmi recunosc un camarad. Aşa cum un amant va recunoaşte întotdeauna alţi amanţi sub camuflajul lor.

Femeile aşteaptă totul de la un amant. Şi, mult prea des, eu dispăream în adânc. Aşa cum oştirile dispar sub nisipuri. Şi mai era teama de soţul ei, credinţa în propria ei loialitate, vechea mea dorinţă de a fi independent, dispariţiile mele, suspiciunile ei faţă de mine, neîncrederea mea în iubirea ei. Paranoia şi claustrofobia iubirii tăinuite.