Michael Ondaatje - Pacientul englez

În două săptămâni nici măcar ideea de oraş nu-i mai trecea prin minte. Era ca şi cum ar fi păşit prin acel milimetru de ceaţă aşternut peste fibrele încondeiate ale unei hărţi, acea zonă pură dintre pământ şi hartă, dintre distanţe şi legendă, dintre natură şi povestitor. Sandford o numeageomorfologie. Locul către care aleseseră să se îndrepte; pentru a se împlini întru totul, pentru a-şi uita rădăcinile şi trecutul. Aici, alături de busola solară şi contorul de distanţă şi cartea sa, era singur, propria sa invenţie. Ştia în aceste momente cum funcţiona mirajul, fata morgana, fiindcă devenea parte din el.

Se trezeşte şi o găseşte pe Hana spălându-l. Alături e o masă, la nivelul taliei. Ea se apleacă, mâinile ei purtând apă din ligheanul de porţelan spre pieptul lui. Când termină îşi trece de câteva ori degetele ude prin cap, şi părul îi devine umed şi întunecat. Îşi ridică privirea şi îi vede ochii deschişi şi zâmbeşte.

Când îşi deschide din nou ochii, Madox e acolo, jerpelit, istovit, ţinând seringa cu morfină, obligat să-şi folosească ambele mâini pentru că-i lipsesc degetele mari. Cum îşi face singur injecţia? se gândeşte. Recunoaşte ochiul, obiceiul limbii de-a fremăta peste buză, agerimea minţii omului absorbind tot ce povesteşte. Doi vechi camarazi.

Caravaggio priveşte trandafiriul gurii bărbatului în timp ce vorbeşte. Gingiile probabil de culoarea palidă a iodului din picturile pe stâncă descoperite la Uweinat. Mai sunt multe de aflat, de supt din acest trup întins pe pat, inexistent cu excepţia gurii, a unei vene a braţului, a ochilor cenuşii de lup. E încă uimit de claritatea şi disciplina omului, care vorbeşte uneori la persoana întâi, uneori la persoana a treia, care încă nu recunoaşte că e Almasy.

— Cine povestea, mai înainte?

— Moartea înseamnă că treci la persoana a treia.

Toată ziua au împărţit între ei fiole de morfină. Pentru a deşira din el toată povestea, Caravaggio se ghidează după un cod de semne. Când bărbatul ars încetineşte ritmul, sau când Caravaggio simte că nu prinde tot — povestea de iubire, moartea lui Madox — apucă seringa din vasul de email în formă de rinichi, sparge vârful de sticlă al unei fiole prin apăsarea unui deget şi o umple. Acum e foarte direct cu Hana cu privire la toate acestea, rupându-i complet pacientului mâneca de la mâna stângă. Almasy nu poartă decât o flanelă gri de corp, aşa încât acum braţul lui negru stă gol sub cearşaf.

Fiecare picătură de morfină sorbită de trup deschide o nouă uşă, sau provoacă un salt înapoi în timp, până la picturile din peşteră sau la un avion îngropat, sau îl face să se mai întindă o dată alături de femeie, sub un ventilator, obrazul ei lipit de pântecul lui.

Caravaggio îl ridică pe Herodot. Întoarce o pagină, trece peste o dună şi dă peste Gilf Kebir, Uweinat, Gebel Kissu. Când Almâsy povesteşte, stă alături de el, refăcând lanţul de întâmplări. Doar patima face istoria să se abată de la şirul său, fremătând ca acul unei busole. Şi oricum, aceasta este o lume a nomazilor, o istorie apocrifă. O minte călătorind spre răsărit şi spre apus sub travestiul unei furtuni de nisip.

În Peştera Înotătorilor, după ce soţul ei făcuse avionul să se prăbuşească, a tăiat şi a aşternut pe jos paraşuta pe care o avea cu ea. Ea s-a întins deasupra, cu o grimasă la durerea rănilor ei. El a atins-o uşor cu degetele prin păr, căutând alte răni, apoi i-a pipăit umerii şi picioarele.

Acum, în peşteră, nu voia să piardă tocmai această frumuseţe a ei, aceste membre. Ştia că îi ţinea deja întreaga fire strânsă într-un pumn.

Era o femeie care îşi răstălmăcea faţa când se machia. Venind la o petrecere, suindu-se în pat, se pictase cu un ruj sângeriu, câte o pată purpurie pe fiecare ochi.

El şi-a înălţat privirea spre picturile din peşteră şi a furat culorile din ele. Ocrul şi-a găsit locul pe faţa ei, a vopsit-o cu albastru în jurul ochilor. A traversat peştera cu mâinile pline de roşu şi şi-a trecut degetele prin părul ei. Apoi toată pielea, încât genunchiul care se ivise din avion în ziua aceea dintâi era acum şofran curat. Pubisul. Inelede culoare în jurul picioarelor, ca să fie imună faţă de tot ce e uman. Existau tradiţii pe care le descoperise în Herodot, conform cărora vechii războinici îi preamăreau pe cei iubiţi aflând o lume, oricare ar fi fost ea, în care aceştia deveneau nemuritori, şi aşezându-i acolo — un lichid colorat, un cântec, un desen pe o stâncă.

Era deja frig în peşteră. El a înfăşurat în jurul ei paraşuta, s-o încălzească. A aprins un foc micuţ şi a ars crenguţe de salcâm şi a suflat fum către toate colţurile peşterii. A descoperit că nu putea să-i vorbească direct, aşa încât i s-a adresat foarte formal, vocea izbindu-i-se de pereţii peşterii. Acum mă duc să aduc ajutoare, Katharine. Mă înţelegi? Mai e un avion în apropiere, dar nu are benzină. S-ar putea să întâlnesc vreo caravană sau vreo maşină, şi în cazul ăsta am să mă-ntorc şi mai repede. Nu ştiu. A scos cartea lui Herodot şi a aşezat-o lângă ea. Era septembrie 1939. A ieşit din peşteră, din văpaia focului, coborând pe întuneric către deşertul plin de lună.

A luat-o în jos pe pietre până la baza platoului şi s-a oprit acolo.

Nici un camion. Nici un avion. Nici o busolă. Numai luna şi umbra lui. A găsit vechiul indicator de piatră din trecut care arăta direcţia spre El Taj, nord-nord-vest. A memorat unghiul făcut pe nisip de propria sa umbră şi a pornit la drum. La o sută de kilometri depărtare se afla souk-ul cu aleea ceasurilor. Apa în plosca de piele pe care o umpluse la un ain [48] Ain — izvor, ochi de apă. îi atârna pe umăr şi se legăna ca o placentă.

Erau două momente ale zilei în care nu se putea mişca. La amiază, când umbra se afla chiar sub el, şi în amurg, înainte de apusul soarelui şi de ivirea stelelor, atunci toate erau la fel pe faţa deşertului. Dacă şi-ar fi continuat atunci drumul ar fi putut să se abată chiar şi cu douăzeci de grade de la ruta sa. Aştepta harta vie a stelelor, apoi pornea mai departe, consultându-le din oră în oră. În trecut, când avuseseră călăuze prin deşert, acestea atârnau o lampă de un băţ lung, şi toţi ceilalţi se ţineau după pasul săltat al luminii peste capul cititorului de stele.

Un om merge la fel de repede ca o cămilă. Patru kilometri pe oră. Dacă are noroc, poate găsi ouă de struţ. Dacă nu are noroc, o furtună de nisip poate înghiţi totul. A mers timp de trei zile fără să mănânce nimic. A refuzat să se gândească la ea. Dacă ajungea la El Taj, avea să mănânce abra, pe care triburile Goran o făceau din colochintă, fierbând seminţele ca să le ia gustul amar şi apoi pisându-le împreună cu curmale şi lăcuste. Avea să se plimbe pe aleea cu ceasuri şi alabastru. Dumnezeu să te aibă în paza Sa, spusese Madox. Rămas bun. O fluturare din mână. Exista un Dumnezeu doar în deşert, acum voia să creadă asta. In afara deşertului nu erau decât negoţ şi putere, bani şi război. Tirani financiari şi militari modelau lumea.

Se afla pe un teren aspru, trecuse de pe nisip pe piatră. A refuzat să se gândească la ea. Apoi s-au ivit dealurile ca nişte castele medievale. A mers până ce umbra i-a fost înghiţită de umbra unui munte. Tufişuri de mimoză. Colochinte. I-a strigat numele către pietre. Căci ecoul este sufletul vocii înălţându-se în spaţii goale.

Apoi a apărut El Taj. Îşi imaginase aleea oglinzilor aproape tot drumul. Când a ajuns la marginea aşezărilor umane, vehicule militare engleze l-au înconjurat şi l-auluat, fără să-i asculte povestea despre femeia rănită din Uweinat, la numai o sută de kilometri depărtare, de faptfără să asculte nimic din ce zicea el.