Michael Ondaatje - Pacientul englez

Cum a murit Ulise? Sinucidere, nu? Parcă aşa mi-aduc aminte. Deci. Poate că deşertul l-a distrus pe Madox. Toată acea vreme în care n-am avut nimic de-a face cu lumea. Mă tot gândesc la cartea rusească pe care o purta mereu cu el. Rusia a fost întotdeauna mai aproape de patria mea decât de a lui. Da, Madox a fost un om care a murit din cauza naţiunilor.

Iubeam calmul lui în toate. Eu mă certam aprins despre anumite puncte pe o hartă, iar rapoartele lui ajungeau cumva să vorbească despre „disputa” noastră în termenirezonabili. Scria calm şi voios despre călătoriile noastre atunci când avea vreo bucurie de descris, ca şi cum am fifost Anna şi Vronski la un bal. Totuşi, el n-a intrat niciodată cu mine în acele săli de bal din Cairo. Şi eu am fost acela care s-a îndrăgostit dansând.

Se mişca agale. Nu l-am văzut niciodată dansând. Era scriitor, unul dintre aceia care interpretează lumea. Înţelepciunea lui creştea din cea mai măruntă fărâmă de emoţie îndreptată spre el. O privire putea duce la paragrafe întregi de teorie. Dacă zărea un nod nou într-un trib al deşertului sau dacă descoperea un palmier rar, rămânea fermecat săptămâni întregi. Când găseam mesaje în călătoriile noastre — orice formulare, modernă sau antică, scrisă în arabă pe un zid de lut sau mâzgălită cu cretă în engleză pe aripa unei maşini — o citea şi apoi îşi apăsa pe ea palma ca şi cum ar fi vrut să-i atingă înţelesurile ascunse, să se apropie cât putea de mult de cuvinte.

Îşi întinde braţul, cu venele umflate, orizontale, în sus, în aşteptarea plutei de morfină care-l poartă. Pe când aceasta se revarsă în el ca un torent, îl aude pe Caravaggio scăpând acul în vasul de email în formă de rinichi. Vede conturul cărunt întorcându-se cu spatele şi apoi ivindu-se iar, prizonier la rândul său, un supus al morfinei ca şi el.

Sunt zile când mă întorc acasă după pagini de fraze aride, când nu mă poate salva decât Trandafir înmiresmat de Django Reinhardt şi Stephane Grappelly, cântând împreună cu Hot Club din Franţa. 1935. 1936. 1937. Nişte ani măreţi pentru jazz. Anii când s-a răspândit din Hotel Claridge de pe Champs Elysees până în barurile din Londra, sudul Franţei, Maroc, şi de acolo s-a strecurat în Egipt, unde zvonurile unor asemenea ritmuri au fost introduse pe ascuns de o formaţie fără nume din Cairo, care cânta muzică de dans. Când m-am întors în deşert, am luat cu mine serile de dans pe muzica celor 78 Souvenirs, Prin baruri, femeile păşind ca nişte ogari, lipindu-se de tine când le murmurai în umbra umerilor, în ritmul melodiei My Sweet. Realizată de compania de discuri Societe Ultraphone Francaise. 1938. 1939. Era o şoaptă de iubire într-un chioşc. După colţ aştepta un război.

În acele ultime seri la Cairo, luni de zile după ce legătura noastră se terminase, l-am convins în cele din urrnj pe Madox să vină la un bar pentru o petrecere de rămas bun. Ea şi soţul ei erau acolo. O ultimă noapte. Un ultim bal. Almasy era beat şi încerca un vechi pas de dans pe care îl inventase, denumit Îmbrăţişarea Bosforului, ridicând-o pe Katharine Clifton în braţele lui aspre şi puternice şi traversând aşa ringul de dans până ce s-a prăbuşit cu ea peste nişte flori de aspidistra crescute în apă de Nil.

Cine povesteşte acum? gândeşte Caravaggio.

Almasy era beat şi dansul lui le părea celorlalţi o înlănţuire violentă de mişcări. În acele zile el şi ea nu păreau a se înţelege prea bine. O scutura dintr-o parte în alta ca şi cum ar fi fost vreo vampă anonimă, şi îşi îneca în băutură tristeţea faţă de plecarea lui Madox. Era gălăgios şi vulgar cu noi la masă. De obicei, când Almăsy era aşa, ne încheiam petrecerea, dar aceasta era ultima noapte a lui Madox la Cairo, aşa că am stat mai departe. Un violonist egiptean cam nepriceput îl imita pe Stephane Grappelty-iar Almasy era ca o planetă ieşită din orbită. „Pentru noi — înstrăinaţii de această lume”, şi-a închinat el paharul. Voia să danseze cu toată lumea, bărbaţi şi femei. A bătut din palme şi a anunţat: „Şi acum, Îmbrăţişarea Bosforul” Tu, Bernhardt? Hetherton?” Majoritatea l-au refuzat. S-a întors spre tânăra soţie a lui Clifton, care îl privea cu o furie stăpânită, şi ea s-a ridicat la invitaţia lui, iar el s-a izbitde ea, gâtul lui deja lipit de umărul ei stâng, de acel câmp dezgolit de deasupra paietelor. A urmat un tangou dement până ce unul dintre ei şi-a pierdut ritmul. Ea nu s-a dat înapoi în furia ei, refuzând să-i acorde victoria, să-l lase şi să se întoarcă la masă. Privindu-l doar în ochi cu încruntare, când el şi-a lăsat capul pe spate, cu o faţă nu solemnă, ci agresivă. Gura lui murmurând spre ea când şi-a aplecat din nou capul, scuipând poate cuvintele melodiei Trandafir înmiresmat.

La Cairo, între expediţii, nimeni nu-l prea vedea pe Almasy. Părea fie distant, fie agitat. Lucra la muzeu ziua şi frecventa barurile din piaţa din sudul oraşului noaptea. Pierdut într-un alt Egipt. Numai pentru Madox veniseră cu toţii aici. Dar acum Almasy dansa cu Katharine Clifton. Şirul de plante i-a atins silueta zveltă. El s-a răsucit cu ea, ridicând-o în braţe, şi apoi a căzut. Clifton a rămas aşezat pe scaun, privindu-i cu coada ochiului. Almasy întins peste ea şi apoi încercând încet să se ridice, netezindu-şi părul blond spre spate, îngenunchind deasupra ei, în colţul îndepărtat al încăperii. Fusese odată un bărbat manierat.

Era trecut de miezul nopţii. Invitaţii nu prea gustau gluma, cu excepţia clienţilor obişnuiţi care se amuzau din toate, deprinşi cu aceste ritualuri ale europeanului iubitor de deşert. Erau femei cu cercei lungi de argint atârnaţi de urechi, femei îmbrăcate în paiete, acele micuţe picături de ftetal înfierbântate de căldura din bar, de care Almasy fusese mereu atras în trecut, femei care, în ritmul dansului, îi scuturau peste faţă cerceii cu zimţi de argint. În alte nopţi dansase cu ele, purtându-le în braţele lui, ridicându-le în aer de sub coaste pe măsură ce se îmbăta mai tare. Da, erau amuzate, râzând de pântecul lui Almasy când i s-a desfăcut cămaşa, nu prea încântate să-i poarte întreaga greutate sprijinită de umerii lor când se oprea puţin în timpul dansului, prăbuşindu-se apoi, mai târziu, în mijlocul unui „scottische”.

Era important în seri ca aceasta să urmezi mersul petrecerii, în timp ce constelaţiile umane se răsuceau şi înecau în jurul tău. Nu exista nici un gând, nici un plan. Observaţiile asupra seratei veneau mai încolo, în deşert printre contururile terestre dintre Dakhla şi Kufra. Atunci avea să-şi amintească scheunatul ca de căţel, care-l făcuse să se uite prin jur în ringul de dans după un câine, şi despre care-şi dădea acum seama, privind discul busolei plutind în ulei, că ar fi putut veni de la o femeie pe care o călcase pe picior. Zărind în depărtare o oază, se dădea mare cu stilul său de dans, ridicându-şi braţele şi legănându-şi ceasul de la încheietura mâinii către cer.

Nopţi reci în deşert. Apuca un fir din ceata nopţilor şi şi-l punea în gură ca pe-o hrană. Era în primele două zile ale unei călătorii în deşert, când se afla în zona nedefinită dintre oraş şi platou. După şase zile, nu se mai gândea deloc la Cairo sau la muzică sau la străzi sau la femei; atunci deja păşise într-un timp străvechi, se obişnuise cu ritmul respiraţiei apelor adânci. Singura sa legătură cu lumea plină de oraşe era Herodot, ghidul său, antic şi modem, printre presupuse minciuni. Când descoperea adevărul în ceea ce păruse a fi minciună, îşi scotea cutia cu lipici şi lipea câte o hartă sau o hârtiută cu date sau folosea un spaţiu alb din carte pentru a schiţa bărbaţi în fuste, cu animale şterse şi necunoscute alături. Locuitorii timpurii ai oazelor nu desenaseră în mod normal animale, deşi Herodot susţinea contrariul. Ei venerau o zeiţă însărcinată, şi portretele lor pictate pe piatră înfăţişau cel mai adesea femei însărcinate.