Michael Ondaatje - Pacientul englez

Stinsese lumânarea din camera pacientului englez cu o oră mai înainte. Îşi scosese tenişii, rochia îi era desfăcută la gât din cauza arşiţei, mânecile la rândul lor descheiate şi lejere, suflecate în sus pe braţ. O dulce dezordine.

La parter, în această aripă a clădirii, pe lângă bucătărie, bibliotecă şi capela părăsită, se afla o curte interioara închisă în sticlă. Patru pereţi de sticlă şi o uşă de sticlă ce ducea spre o fântână acoperită şi nişte rafturi cu plante moarte care probabil înfloriseră odată în încăperea încălzită. Această curte interioară îi amintea fetei din ce în cemai mult de o carte deschisă în care descoperi flori presate, ceva la care să te uiţi în trecere, fără a intra vreodată.

Era ora doua dimineaţa.

Fiecare intră în vilă pe o altă uşă. Hana pe poarta capelei, la capătul celor treizeci şi şase de trepte, iar el pe uşa dinspre curtea din partea de nord. Intrând în casă, Kip îşi scoase ceasul şi îl strecură într-o firidă la nivelul pieptului, în care se odihnea un sfânt mărunţel. Sfântul protector al acestei vile-spital. Ea nu avea să întrezărească nici o licărire fosforescentă. Îşi scosese deja pantofii şi rămăsese doar în pantaloni. Lanterna încinsă pe braţ era stinsă. Nu avea nimic altceva la el şi stătu o vreme nemişcat în întuneric, un băiat zvelt, un turban întunecat, kara jucându-i pe încheietura mâinii, pe piele. Se rezemă de colţul antreului ca o suliţă.

Apoi se strecură prin curtea interioară. Intră în bucătărie şi simţi imediat câinele în beznă, îl prinse şi îl legă de masă cu o funie. Luă laptele condensat de pe un raft şi se întoarse în încăperea de sticlă a curţii interioare. Pipăi cu mâinile de-a lungul laturii de jos a uşii şi găsi beţele rezemate de ea. Intră şi închise uşa după el, furişându-şi mâna afară în ultimul moment să sprijine din nou beţele de uşă. In caz că ea le văzuse. Apoi coborî în puţ. Un metru mai jos era o scândură aşezată transversal, care ştia că era rezistentă, închise capacul după sine şi se ghemui acolo, închipuindu-şi-o pe fată căutându-l sau ascunzându-se şi ea. Începu să sugă din conserva de lapte condensat.

Ea se aştepta la aşa ceva de la el. Ajungând în bibliotecă, îşi aprinse lanterna de pe braţ şi păşi de-a lungul rafturilor care se întindeau de la gleznele ei până la înălţimi nevăzute deasupra. Uşa era închisă, aşa încât nici o rază de lumină nu se putea vedea de pe hol. El ar putea zări lumina din cealaltă parte a uşilor de sticlă numai dacă s-ar afla în dreptul lor. Se oprea din metru în metru, căutând printre cărţile în mare parte în italiană vreuna în engleză rătăcită pe acolo, pe care să i-o citească pacientului englez. Ajunsese să iubească aceste cărţi, în învelişurile lor italiene, cu frontispiciile lor, cu ilustraţiile în culori dinăuntru acoperite cu foiţă de mătase, cu mirosul lor, chiar şi cu trosnetul pe care îl făceau dacă le deschideai prearepede, ca şi cum ai fi sfărâmat un şir de oase mărunte şi nevăzute. Se opri din nou. Mănăstirea din Parma.

— Dacă scap vreodată de problemele mele, îi spuse el Cleliei, voi vizita frumoasele tablouri din Parma si atunci poate vei binevoi să-ţi aminteşti numele Fabrizio del Dongo.

Caravaggio stătea întins pe covor, la celălalt capăt al bibliotecii. Din bezna lui, braţul stâng al Hanei părea a fi fosfor curat, luminând cărţile, reflectându-şi roşul în părul ei întunecat, arzându-i pe bumbacul rochiei şi pe mâneca umflată, la umăr.

Ieşi din puţ.

Cercul de lumină de un metru se răspândea în jurul braţului ei şi era apoi sorbit de întuneric, aşa încât lui Caravaggio îi părea că o vale de întuneric era aşternută între ei. Ea îşi vârî cartea cu copertă maro sub braţul drept, în mersul ei noi cărţi se iveau, iar altele dispăreau.

Se maturizase. Iar el o iubea acum mai mult decât o iubise pe vremea când o înţelesese mai bine, când ea era produsul părinţilor ei. Acum era ceea ce ea însăşi hotărâse să devină. Ştia că, dacă ar fi trecut pe lângă Hana pe o stradă oarecare din Europa, ea ar fi avut un aer familiar însă el n-ar fi recunoscut-o. În prima noapte când sosise la vilă îşi ascunsese şocul. Faţa ei ascetică, care la început îi păruse rece, îşi avea asprimea sa. Îşi dădu seama că în ultimele două luni se apropiase de ceea ce era ea acum. Nicinu putea să creadă propria sa plăcere la transformarea ei. Cu ani înainte, încercase să şi-o imagineze matură, dar inventase o persoană ale cărei calităţi erau modelate după locul din care se trăgea. Nu această străină minunată pe care o putea iubi mai profund fiindcă nu era făcută din nimic oferit de el.

Ea stătea întinsă pe canapea, îşi răsucise lanterna spre interiorul braţului ca să poată citi, şi se cufundase deja în lectură. La un moment dat, mai târziu, îşi ridică privirea, ascultând, şi stinse repede lumina.

Îi simţea oare prezenţa în cameră? Caravaggio era conştient de zgomotul propriei respiraţii şi de dificultatea pe care o avea de a respira regulat, liniştit. Lumina mai pâlpâi o clipă şi apoi fu iute stinsă din nou.

Apoi totul păru a fi în mişcare în cameră, în afară de Caravaggio. Auzea sunete peste tot în jurul său, mirat că nimic nu-l atingea. Băiatul se afla în odaie. Caravaggio se îndreptă spre canapea şi îşi coborî mâinile spre Hana. Nu era acolo. Când se ridică, un braţ îi înconjură gâtul şi îl trase în jos spre spate, ţinându-l strâns. O lumină i se aprinse orbitoare în faţă, şi icniră amândoi, prăbuşindu-se pe podea. Braţul cu lanterna încă apucându-l de gât. Apoi un picior gol se ivi în lumină, trecu peste faţa lui Caravaggio Şi apăsă pe gâtul băiatului de lângă el. Altă lanternă se aprinse.

— Te-am prins. Te-am prins.

Cele două trupuri întinse pe podea priviră umbra întunecată a Hanei deasupra conului de lumină. Ea cânta, „ Te-am prins, te-am prins. M-am folosit de Caravaggio — care hârâie de-a binelea când răsuflă! Ştiam că avea să fie aici. El a fost momeala.”

Piciorul ei apăsă mai tare pe gâtul băiatului. „Dă-te bătut. Mărturiseşte.”

Caravaggio începu să tremure în strânsoarea băiatului, scăldat deja în sudoare, incapabil de-a se elibera. Ochiul orbitor al ambelor lanterne acum asupra sa. Trebuia cumva să se ridice şi să se târască afară din această teroare. Mărturiseşte. Fata râdea. Trebui să-şi stăpânească vocea înainte de a vorbi, dar nici nu-l auzeau, înfierbântaţi de aventura lor. Se descâlci din strânsoarea slăbită a băiatului şi, fără un cuvânt, ieşi din cameră.

Sunt din nou în întuneric. „Unde eşti?” întreabă ea. Apoi se mişcă iute. El i se aşează înainte, aşa încât ea se izbeşte de pieptul lui, şi astfel el şi-o strecoară în braţe. Ea îşi pune pe gâtul lui mâna, apoi gura pe gura lui. „Lapte condensat! În timpul jocului nostru? Lapte condensat?” Îşi lipeşte buzele de gâtul lui, de sudoarea de pe gât, gustându-l acolo unde-l apăsase mai înainte cu piciorul. „Vreau să te văd.” Lanterna lui se aprinde şi o vede, cu faţa pătată de praf, cu părul ridicat într-un vârtej de la transpiraţie. Surâsul ei, spre el.

Îşi strecoară mâinile subţiri în mânecile largi ale rochiei ei şi îi prinde umerii în căuşul palmelor sale. Dacă ea s-ar răsuci acum, mâinile lui ar urma-o. Ea începe să se aplece, îşi lasă toată greutatea în căderea ei spre spate, încrezătoare că o va urma, încrezătoare că mâinile lui îi vor opri căderea. Apoi el se va arcui prin aer, atingând-o doai cu palmele şi braţele şi gura, restul trupului ridicat precum coada unei insecte, călugăriţe. Lanterna încă mai e legată de muşchiul şi sudoarea braţului lui stâng. Faţa ei alunecă în lumină, să sărute şi să lingă şi să guste. Fruntea lui frecându-se de umezeala din părul ei.