Michael Ondaatje - Pacientul englez

Unde se afla? Lisson Grove? Old Kent Road?

Kip înmuie nişte vată în apa tulbure şi o lipi de carcasa bombei, cam la treizeci de centimetri de detonator. Vata se desprinse, însemna că trebuia să mai aştepte. Când vata rămânea lipită, însemna că o arie suficient de largă în jurul detonatorului era îngheţată, iar el putea merge mai departe. Mai turnă oxigen în cupa de lut.

Cercul crescând de chiciură avea acum o rază de treizeci de centimetri. Încă două-trei minute. Se uită la anunţul pe care cineva îl lipise de bombă. Îl citiseră printre hohote de râs chiar în dimineaţa aceea, în jurnalul de informaţii la zi trimis tuturor unităţilor de eliminare a bombelor.

Când este provocarea unei explozii acceptabilă în mod rezonabil?

Stabilind că viaţa unui om este X, riscul este Y, iar pagubele estimate în urma unei explozii sunt V, se poatededuce logic că, dacă V este mai mic decât X pe Y bomba trebuie detonată; dar dacă V pe Y este mai mare decât X, trebuie încercată evitarea unei explozii in situ.

Cine scrisese asemenea lucruri?

Stătuse deja mai mult de o oră în groapă alături de bombă. Continuă să toarne oxigen lichid. La nivelulumerilor, chiar în dreapta sa, era un furtun care sufla aer normal, ca să nu-l ameţească vaporii de oxigen. (Văzuse soldaţi mahmuri inhalând oxigen ca să-şi lecuiască durerile de cap.) încercă din nou vata, care de data asta rămase lipită. Avea la dispoziţie cam douăzeci de minute. După aceea temperatura bateriei dinăuntrul bombei avea să crească din nou. Dar pentru moment detonatorul era îngheţat, iar el putea începe să-l demonteze.

Pipăi cu palmele învelişul bombei, încercând să detecteze vreo fisură în metal. Partea scufundată era în siguranţă, însă oxigenul se putea aprinde în contact cu orice materie explozivă expusă. Greşeala lui Carlyle. X pe Y. Dacă exista vreo fisură, trebuiau să folosească nitrogen lichid.

— E o bombă de o mie de kilograme, domnule. Un Esau. Vocea lui Hardy de pe creasta gropii de noroi.

— Model cincizeci B, înscris într-un cerc. Două compartimente detonatoare, cel mai probabil. Dar presupunem că al doilea nu e armat. În regulă?

Discutaseră toate acestea între ei mai înainte, dar detaliile erau reconfirmate, menţionate din nou pentru ultima oară.

— Acum conectează-mă la un microfon şi retrage-te.

— În regulă, domnule.

Kip zâmbi. Era cu zece ani mai tânăr decât Hardy, şi nu era englez, dar Hardy nu se simţea bine decât în litera disciplinei milităreşti. Soldaţii ezitau mereu să-i spună ”domnule”, dar Hardy o striga tare şi cu elan.

Lucra acum cu repeziciune pentru a scoate detonatorul toate bateriile fiind inerte.

— Mă auzi? Fluieră… În regulă, am auzit. Adaug puţin oxigen pentru ultima oară. Îl las să facă bule treizeci de secunde. Apoi încep. Reîmprospătez gheaţa. Bun, voi scoate acum piedica… În regulă, piedica scoasă.

Hardy asculta şi înregistra tot, în caz că s-ar fi întâmplat ceva. O scânteie, şi Kip se putea trezi într-un tunel de flăcări. Sau putea fi vreo nouă şmecherie introdusă în bombă. Cel care venea după el trebuia să ia în considerare toate posibilităţile.

— Folosesc cheia de amorsare. O scosese din buzunarul de la piept. Era rece şi trebui s-o frece puţin ca s-o încălzească. Începu să scoată inelul de amorsare. Mergea uşor, şi îi raportă lui Hardy.

— La Palatul Buckingham gărzile se schimbau, fluieră Kip. Scoase inelul de amorsare şi inelul de stabilizare şi le dădu drumul în apă. Le simţea rotindu-se încet spre picioarele sale. Totul avea să mai dureze încă patru minute.

— Alice cu unul din străjeri se mărita. Viaţa de soldat e grozav de grea! Alice zicea.

Cânta cu glas tare, încercând să-şi mai adune puţină căldură în trup, simţindu-şi pieptul îngheţat, dureros. Căuta întruna să se dea înapoi, să se ţină la distanţă de metalul congelat dinaintea sa. Şi trebuia să-şi ducă mereu mâinile la ceafă, unde încă mai bătea soarele, şi să le frece, curăţându-le de nămol şi unsoare şi gheaţă. Era greu de apucat capul detonatorului în manşonul de prindere. Apoi, spre groaza lui, capul detonatorului se rupse, se desprinse în întregime.

— O problemă, Hardy. Capul detonatorului s-a rupt de tot. Răspunde-mi, bine? Tot conţinutul detonatorului e înfundat acolo jos, nu pot ajunge la el. Nu e nimic expus de care să mă pot apuca.

— Cum stăm cu gheaţa? Hardy se afla chiar deasupra lui. Trecuseră doar câteva secunde, dar el alergase pânăla groapă.

— Mai avem gheaţă încă şase minute.

— Ieşiţi de acolo şi o detonăm.

— Nu, mai dă-mi nişte oxigen.

Îşi ridică mâna dreaptă şi o simţi primind o canistră îngheţată.

— Voi scurge balega pe zona expusă a detonatorului de unde s-a desprins capul — apoi voi tăia metalul. Îl cioplesc până mă pot agăţa de ceva. Acum dă-te înapoi, îţi spun tot ce fac.

Abia îşi putea stăpâni furia faţă de ceea ce se întâmplase. Balega, cum numeau ei oxigenul, i se scurgea peste tot pe haine, fâsâind la atingerea apei. Aşteptă să apară gheaţa, apoi începu să cioplească în metal cu o daltă. Mai turnă puţin, aşteptă, şi împinse mai adânc dalta. Când văzu că nimic nu se desprinde, îşi rupse o fâşie din cămaşă, o aşeză între metal şi daltă şi apoi bătu periculos în daltă cu un ciocan de lemn, despicând aşchii de metal. Pânza cămăşii fiindu-i singura protecţie împotriva unei scântei. Problema mai mare îi era răceala degetelor. Nu mai erau agile, ci înţepenite, ca bateriile bombei. Continuă să taie de-a curmezişul în metalul din jurul capului pierdut al detonatorului. Răzuindu-l în straturi, sperând că, fiind îngheţat, avea să suporte acest tip de operaţie. Dacă tăia direct, exista tot timpul pericolul de a atinge capsa detonantă, care aprindea încărcătura de declanşare.

Mai dură cinci minute. Hardy nu se mişcase de pe marginea gropii, şi, în schimb, îi anunţa cu aproximaţie timpul rămas de îngheţ. Dar, în realitate, nici unul dintre ei nu putea şti sigur. Dat fiind că se rupsese capul detonatorului, îngheţau acum o zonă diferită, iar apa, deşi lui i se părea rece, era mai caldă decât metalul.

Apoi zări ceva. Nu îndrăzni să mai cioplească pentru a mări deschizătura. Firul de contact al circuitului, fremătând ca un lujer argintiu. Dacă l-ar putea atinge. Încercă să-şi sufle puţină căldură în mâini.

Suflă tot aerul afară din plămâni, rămase câteva secunde nemişcat, şi, cu cleştele ascuţit, tăie firul în două înainte de a trage din nou aer în piept. Icni când gheaţa îi arse o porţiune din mână în timp ce-o scotea dintre circuite. Bomba era moartă.

— Detonatorul e scos din funcţiune. Încărcătura de declanşare neutralizată.

Sărută-mă. Hardy deja ridica troliul, iar Kip încerca să-şi încheie hamul; nu reuşea, cu arsura de la mână, cu frigul, cu toţi muşchii îngheţaţi. Simţi smucitura scripetelui şi se ţinu strâns de curelele de piele încă pe jumătate ataşate în jurul lui. Începu să-şi simtă picioarele cafenii smulse din strânsoarea noroiului, se simţi ridicat ca o mumie străveche dintr-o mocirlă. Picioarele lui mărunte ieşind din apă. Apăru, înălţat din groapă în lumina soarelui, întâi capul şi apoi pieptul.

Atârnă acolo, legănându-se încet sub construcţia de stâlpi care susţineau scripetele. Acum Hardy îl îmbrăţişa şi în acelaşi timp îl desfăcea din ham, eliberându-l. Deodată văzu o mulţime de oameni privindu-l de la douăzeci de metri depărtare, prea aproape, mult prea aproape ca să fie în siguranţă; ar fi fost omorâţi cu toţii. Dar, desigur, Hardy nu fusese acolo să-i ţină la distanţă.