Michael Ondaatje - Pacientul englez

Ceea ce descoperise cu o noapte înainte rămase valabil. Supravieţuise numai datorită şansei. Nu exista nici o metodă de a dezamorsa o asemenea bombă in situ fără a o detona. Desenă şi scrise tot ce ştia pe o coală întinsă de proiectare. Dedesubt scrise: întocmită după dorinţa lordului Suffolk de către studentul său, locotenent Kirpal, Singh, 10 mai 1941.

Munci până la extenuare, nebuneşte, după moartea lui Suffolk. Bombele se schimbau cu repeziciune, foloseau noi tehnici şi mecanisme. Era încartiruit la Regent’s Park împreună cu locotenentul Blackler şi alţi trei specialişti, căutând soluţii, schiţând fiecare nouă bombă de îndată ce apărea.

În douăsprezece zile, lucrând la Secţia de Cercetare Ştiinţifică, găsiră soluţia. Ignoră în întregime detonatorul. Ignoră primul principiu, care până atunci fusese „Elimină detonatorul bombei”. Era o soluţie strălucită. Râdeau şi aplaudau şi se îmbrăţişau în popota ofiţerilor. Habar n-aveau care era alternativa, dar ştiau că în principiu se aflau pe calea cea bună. Problema nu putea fi rezolvată prin a o confrunta. Era zicala locotenentului Blackler. „Dacă te trezeşti în aceeaşi cameră cu o problemă, nu intra în vorba cu ea.” O remarcă întâmplătoare. Singh se îndreptă spre el şi-i interpretă fraza din alt unghi. „Atunci nu atingem deloc detonatorul.”

O dată găsit acest principiu, cineva elabora soluţia într-o săptămână. Un neutralizant cu abur. Se tăia o deschizătură în carcasa bombei şi apoi explozivul de bază putea fi emulsionat printr-o injecţie cu abur şi drenat. Acest procedeu rezolva problema pentru moment. Dar la vremea aceea el se afla deja pe o navă în drum spre Italia.

— Întotdeauna găseşti scris cu cretă galbenă pe învelişul bombelor. Ai observat? Aşa cum era scris cu cretă galbenă pe trupurile noastre când ne-am aliniat în curtea din Lahore. Stăteam la coadă târşâindu-ne agale picioarele din stradă până în cabinetul medical şi din nou afară în curte unde ne treceau pe listă. Ne înrolam. Un doctor ne aproba sau respingea trupurile cu instrumentele lui, ne pipăia gâturile cu mâinile. Cleştii ieşeau din soluţia de Dettol [39] Dettol — soluţie dezinfectantă. şi apucau părţi din pielea noastră.

Cei acceptaţi umpleau curtea. Rezultatele codificate scrise pe piele cu cretă galbenă. Mai târziu, la coadă, după un scurt chestionar, un ofiţer indian adăuga cuvinte cu cretă galbenă pe tăbliţele legate de gâturile noastre. Greutatea, vârsta, zona de provenienţă, nivelul de educaţie, starea danturii şi pentru care unitate am fi mai potriviţi.

Eu nu m-am simţit insultat de toate acestea. Sunt sigur că fratele meu ar fi fost ofensat. S-ar fi îndreptat furios sprefântână, ar fi scos o găleată cu apă şi ar fi spălat toate însemnările cu cretă. Eu nu eram ca el. Deşi îl iubeam. Îl admiram.

Era o latură a firii mele care vedea o raţiune în toate lucrurile. Eu eram cel care avea un aer grav şi serios la şcoală, pe care el îl imita şi îl ridiculiza. Înţelegi, desigur, eram mult mai puţin serios decât el, numai că eu uram confruntările. Reuşeam să fac tot ce voiam, sau cum voiam, fără vreo confruntare. Destul de timpuriu descoperisem întinsul teritoriu trecut cu vederea, deschis celor ca mine, care duceau o existenţă tăcută. Nu mă certam cu poliţistul care-mi spunea că nu pot trece cu bicicleta peste un anumit pod sau printr-o anumită poartă a oraşului — rămâneam pur şi simplu pe loc, nemişcat, până ce deveneam invizibil, şi atunci treceam. Ca un greier. Ca o cană cu apă tăinuită. Înţelegi? Asta m-au învăţat confruntările publice ale fratelui meu.

Dar pentru mine fratele meu a fost întotdeauna eroul familiei. M-am aflat mereu în umbra statutului lui de instigator. Am fost martor la extenuarea lui de după fiecare protest, trupul lui încordându-se pentru a reacţiona la vreo insultă sau vreo lege. A rupt tradiţia familiei noastre şi a refuzat, deşi era fiul cel mai mare, să se înroleze în armată. A refuzat să accepte orice situaţie în care englezii deţineau puterea. Drept urmare, l-au târât prin temniţele lor. Întâi Penitenciarul Central din Lahore. Apoi închisoarea din Jatnagar. Întins în patul său de campanie noaptea, cu braţul înţepenit într-un înveliş de ghips, rupt de prietenii săi pentru a-l proteja, pentru a-l împiedica să evadeze. La închisoare a devenit senin şi viclean. Asemeni mie. Nu s-a simţit insultat când a aflat că mă înrolasem ca să-l înlocuiesc în serviciul militar, că nu aveam să devin doctor, a râs numai şi a trimis un mesaj prin tata să am grijă de mine. Nu voia să mă înfrunte niciodată pe mine, sau ceea ce făceam. Era convins că aveam un dar de a supravieţui, de a mă adăposti în locuri liniştite.

Stă aşezat pe tejgheaua din bucătărie, vorbind cu Hana. Caravaggio trece printre ei ca o briză, ieşind din casă, cu nişte frânghii grele înfăşurate în jurul umerilor, care sunt „treaba lui”, după cum spune când îl întreabă cineva ceva. Le târăşte după el şi, ieşind pe uşă, zice:

— Pacientul englez vrea să te vadă, puştiule.

— Bine, puştiule. Genistul sare de pe masă, accentul lui indian furişându-se în falsul accent galez al lui Caravaggio.

— Tata avea o pasăre, un mic lăstun cred eu, pe care îl ţinea lângă el, la fel de important pentru confortul lui ca o pereche de ochelari sau un pahar cu apă în timpul mesei. În casă, chiar dacă se ducea doar până în dormitor, îl lua cu el. Când mergea la lucru, micuţa colivie atârna de ghidonul bicicletei.

— Tatăl tău e încă în viaţă?

— A, da. Cred că da. N-am mai primit scrisori de-o vreme. Şi probabil că frate-meu e încă la închisoare.

Îşi aminteşte mereu un lucru. Se află în interiorul calului alb. Se simte înfierbântat pe dealul de calcar, cu praful său alb învolburându-se peste tot în jurul său. Lucrează la mecanism, care este destul de simplu, dar este întâia oară când lucrează singur. Domnişoara Morden stă aşezată douăzeci de metri mai sus, pe pantă, luând notiţe despre ceea ce face el. Ştie că jos, peste vale, lordul Suffolk îl priveşte prin binoclu.

Lucrează încet. Pulberea de calcar se înalţă, apoi se aşează peste tot, pe mâini, pe dispozitiv, aşa încât trebuie s-o sufle întruna de pe fire şi capse detonante pentru a vedea clar toate detaliile. E cald în uniformă. Îşi tot duce la spate mâinile transpirate, să le şteargă de cămaşă. Toate piesele demontate şi scoase îi umplu diversele buzunare de la piept. E obosit, verificând totul de mai multe ori. Aude vocea domnişoarei Morden. „Kip?” „Da.” „Opreşte-te un pic din ce faci, vin până jos la tine.” „Mai bine nu, domnişoară Morden.” „Cum să nu.” El încheie nasturii diverselor buzunare de la vestă şi aşterne o pânză peste bombă, ea coboară cu stângăcie în calul cel alb şi apoi se aşează lângă el şi-şi deschide geanta. Înmoaie o batistă de dantelă într-o sticluţă cu eau de cologne şi i-o întinde. „Şterge-ţi faţa cu asta. Lordul Suffolk îşi dă cu ea ca să se răcorească.”. El o ia şovăitor şi, la îndemnul ei, îşi tamponează fruntea şi gâtul şi încheieturile mâinilor. Ea deschide termosul şi toarnă pentru amândoi nişte ceai. Desface apoi nişte hârtie cerată şi scoate nişte felii de prăjitură Kipling.

Nu pare a se grăbi deloc să se întoarcă la locul ei pe pantă, înapoi, în siguranţă. Şi ar fi nepoliticos să-i spună că ar fi timpul să se ducă înapoi. Turuie întruna despre arşiţa cumplită şi faptul că cel puţin şi-au rezervat camere cu baie în oraş, un prospect pe care îl pot cu toţii aştepta cu nerăbdare. Începe o poveste dezlânată despre cum l-a cunoscut ea pe lordul Suffolk. Nici o vorbă despre bomba de lângă ei. El îşi încetinise munca, aşa cum cineva aţipit pe jumătate reciteşte întruna acelaşi paragraf, încercând să găsească o legătură între propoziţii. Ea îl smulsese din vârtejul nesfârşit al problemei. Acum îşi împachetează atentă geanta, îşi pune o mână pe umărul lui drept şi apoi se întoarce la locul ei, pe pătura de deasupra calului de la Westbury. Îi lasă nişte ochelari de soare, dar el nu poate vedea prea clar prin ei şi îi pune deoparte. Apoi se apucă din nou de lucru. Aroma de eau de cologne. Î şi aminteşte că o mai mirosise odată, în copilărie. Avea febră şi cineva îl frecţionase cu ea pe trup.