Michael Ondaatje - Pacientul englez

Îl priveau în tăcere, el, un indian, agăţându-se de umărul lui Hardy, abia în stare să meargă până la maşină cu tot echipamentul — unelte şi canistre şi pături şi cu aparatele de înregistrare încă mai învârtindu-se prin jur, ascultând golul din groapă.

— Nu pot să merg.

— Doar până la maşină. Încă vreo câţiva metri, domnule. Aduc eu restul.

Se opreau întruna, apoi păşeau încet mai departe. Trebuiau să treacă pe lângă feţele aţintite spre măruntul bărbat cafeniu, desculţ, în uniforma udă, privindu-i faţa trasa care nu recunoştea şi nu părea să vadă nimic, pe nimeni. Tăcuţi cu toţii. Dându-se doar înapoi, să le facă loc lui şi lui Hardy. La maşină începu să tremure. Ochii nu puteau suporta luciul parbrizului. Hardy trebui să-l ridice şi să-l aşeze încet-încet pe scaun.

Când Hardy îl lăsă singur, Kip îşi scoase încet pantalonii uzi şi se înveli în pătură. Apoi rămase nemişcatacolo. Prea îngheţat şi ostenit ca să-şi desfacă măcar termosul cu ceai fierbinte aşezat lângă el pe scaun. Se gândi: nici nu mi-a fost frică acolo jos. Am fost doar furios — pe propria mea greşeală, sau pe posibilitatea că bomba ar avea vreo şmecherie. Un animal reacţionând doar spre autoapărare.

Numai Hardy, îşi dădu seama, mă mai păstrează om.

Când e câte o zi călduroasă La Vila San Girolamo, se spală toţi pe cap, întâi cu petrol lampant, să se asigure că nu vor avea păduchi, şi apoi cu apă. Întins pe spate, cu părul răsfirat, cu ochii închişi în soare, Kip pare a fi dintr-o dată vulnerabil. Apare o timiditate în el când se aşează în această postură fragilă, semănând mai mult cu un cadavru dintr-o legendă decât cu o fiinţă vie sau umană. Hana stă lângă el, cu părul ei castaniu-închis deja uscat. Acestea sunt momentele în care el povesteşte despre familia lui, despre fratele lui din închisoare.

Se ridică şi îşi aruncă părul peste faţă şi începe să-l şteargă de la un capăt la celălalt cu un prosop. Ea îşi imaginează întreaga Asie în gesturile acestui singur bărbat. Felul în care se mişcă, agale, tăcutele lui maniere. Povesteşte despre sfinţi războinici, şi ea simte acum că şi el este unul din ei, aspru şi profetic, oprindu-se numai în aceste rare momente însorite, în care e nesfânt, neceremonios, cu capul dat din nou pe spate, rezemat de masă, ca soarele să-i poată usca părul răsfirat ca grăunţele într-un coş de paie în formă de evantai. Deşi el este un bărbat din Asia care în aceşti ani de război şi-a găsit nişte părinţi englezi, urmându-le regulile ca un fiu ascultător.

— A, dar frate-meu mă crede un prost fiindcă am avut încredere în englezi. Se întoarce spre ea, cu raze de soare în ochi. Într-o bună zi, spune frate-meu, am să-mi deschid ochii. Asia încă nu e un continent liber, şi se îngrozeşte văzându-ne cum ne avântăm în războaie englezeşti. E un conflict de păreri pe care l-am avut dintotdeauna. „Într-o zi ai să-ţi deschizi ochii”, zice întruna frate-meu.

Genistul spune toate acestea cu ochii strâns închişi, luând în derâdere metafora fratelui. „Japonia face parte din Asia”, spun eu, „şi populaţia sikh a fost maltratată de japonezi în Malaezia. Dar fratele meu ignoră acest fapt. Zice că englezii îi spânzură acum pe sikh-ii care se lupta pentru independenţă” [42] Un stat independent sikh a fost format în Punjab la mijlocul secolului al XVIII-lea şi desfiinţat în 1849, când a fost cucerit de englezi. .

Ea îşi întoarce spatele, cu braţele încrucişate. Vrajbele din lume. Vrajbele din lume. Intră în semiîntunericul diurn al vilei şi se duce să stea cu englezul.

Noaptea, când ea îi desface părul, devine iar o altă constelaţie, tentaculele a o mie de ecuatoare pe perna lui, valurile lor între ei în îmbrăţişare şi în momentele de somn. Ea ţine în braţe o zeiţă indiană, ţine spice şi panglici. Când se apleacă asupra ei totul curge. Şi le poate lega de încheietura mâinii. Când el se mişcă ea îşi ţine ochii deschişi, să-i vadă scânteile de electricitate prin păr, în noaptea din cort.

El se mişcă întotdeauna în relaţie cu lucrurile din jur — pe lângă ziduri, în umbra gardurilor vii care împrejmuiesc terasa. Explorează periferiile. Când se uită la Hana vede o porţiune din obrazul ei slab proiectat pe priveliştea din spate. La fel cum trasează arcul zborului unui cânepar urmărind spaţiul adunat între el şi suprafaţa pământului. A străbătut Italia cu ochi care-au încercat să vadă totul, cu excepţia a ceea ce era trecător şi uman.

Singurul lucru pe care nu-l analizează niciodată este el însuşi. Nici umbra sa la amurg de soare, nici braţul întins spre spătarul unui scaun sau propria reflecţie într-o fereastră sau felul în care îl privesc cei din jur. În anii de război a învăţat că singurul lucru lipsit de pericol este el însuşi.

Petrece ore întregi cu englezul, care îi aminteşte de un brad văzut în Anglia, cu o ramură bolnavă, mult prea împovărată de ani, sprijinită într-o cârjă făcută din trupul altui copac. Creştea în grădina lordului Suffolk, pe o creastă, veghind asupra Canalului Bristol ca o santinelă, în ciuda unei asemenea infirmităţi, simţise că fiinţa dinăuntru era nobilă, că avea o memorie a cărei forţă se arcuia ca un curcubeu peste suferinţă.

Nici el nu are vreo oglindă. Îşi înfăşoară turbanul afară, în grădină, uitându-se prin jur la muşchiul de pe copaci. Dar observă brazdele trase de foarfeci prin părul Hanei. Îi cunoaşte respiraţia când îşi lipeşte faţa de trupul ei, peste claviculă, unde osul îi luminează pielea. Dar dacă l-ar întreba ce culoare au ochii ei, deşi a ajuns s-o adore, n-ar putea, crede ea, să-i spună. Ar râde şi ar încerca să ghicească, dar dacă ea, cu ochii ei negri, i-ar spune închizându-i că sunt verzi, el ar crede-o. Se poate uita atent în ochii cuiva fără să observe ce culoare au, aşa cum mâncarea care se află deja în gâtul sau în stomacul lui e numai materie, dincolo de gustul sau forma unui obiect anume.

Când vorbeşte cineva, îi urmăreşte gura, nu ochii şi culorile lor care, i se pare lui, se schimbă întruna în funcţie de lumina unei camere, de momentul unei zile. Gura dezvăluie nesiguranţă sau îngâmfare sau orice alt punct de pe spectrul naturii umane. Pentru el gura este partea cea mai complexă a unei feţe. Nu ştie niciodată sigur ce dezvăluie ochiul. Dar poate citi felul în care gura se întunecă în cruzime, sugerează tandreţe. Ochiul poate fi adesea interpretat greşit datorită reacţiei sale la o simplă rază de soare.

Adună toate lucrurile din jur ca pe nişte elemente ale unei armonii schimbătoare. O vede în clipe şi în locuri diferite, care îi schimbă vocea sau firea, sau chiar frumuseţea, aşa cum forţa ascunsă a oceanului ocroteşte sau dictează destinul bărcilor de salvare.

Aveau obiceiul de-a se trezi la răsăritul soarelui şi de-a lua cina în ultimele raze ale zilei. Întreaga seară târzie, numai o lumânare pâlpâia în întunericul din jurul pacientului englez, sau o lampă umplută pe jumătate, dacă reuşise Caravaggio să şterpelească nişte petrol lampant. Dar coridoarele şi celelalte dormitoare stăteau în beznă, ca un oraş îngropat. Se obişnuiseră să umble pe întuneric, cu mâinile întinse, atingând zidurile de o parte şi de alta cu vârfurile degetelor.

— Nici o lumină. Nici o culoare. Hana îşi fredona de una singură versul, iar şi iar. Obiceiul enervant al lui Kip de a sări în jos pe scări sprijinindu-se cu o mână de mijlocul balustradei trebuia oprit. Îşi imagină picioarele lui străbătând aerul şi izbind în stomacul lui Caravaggio, la întoarcerea sa acasă.