Michael Ondaatje - Pacientul englez

Apoi, dintr-o dată, e în celălalt colţ al camerei, lanterna lui de genist săltând în toate părţile, în această încăpere în care şi-a petrecut o săptămână căutând toate detonatoarele posibile, aşa încât acum e curăţată. Ca şi cum camera a ieşit acum, într-un final, din război, nemaifiind o zonă de confruntare sau un teritoriu disputat. El se mişcădoar cu lanterna, rotindu-şi braţul, luminând tavanul, faţaei surâzătoare când se iveşte în lumină, aşezată pe spătatarul canapelei, privind luciul trupului lui zvelt. Dataurmătoare când trece pe lângă ea o vede aplecându-se şi ştergându-şi braţele de poalele rochiei. „Dar te-am prins, te-am prins”, cântă ea. „Eu sunt Mohicanul de pe Danforth Avenue.”

Apoi călăreşte pe spatele lui şi lumina lanternei ei se roteşte peste coperţile cărţilor de pe rafturile înalte, braţele ei ridicându-se şi coborând în timp ce o învârte, şi ea îşi aruncă toată greutatea înainte, se lasă în jos şi îi apucă coapsele, apoi se răsuceşte brusc şi se eliberează de el, întinzându-se pe vechiul covor cu un miros de ploaie trecută, străveche, încă în el, iar pe braţele ei ude, praf şi murdărie. El se apleacă spre ea, ea se întinde şi îi stinge lanterna. „Am câştigat, nu?” El încă n-a scos un cuvânt de când a intrat în cameră. Capul lui se înclină în acel gest pe care ea îl iubeşte, care este în parte încuviinţare, în parte.posibilă contrazicere. N-o poate vedea, orbit de lanterna ei. Îi stinge şi el lumina şi devin egali în întuneric.

Vine o lună în viaţa lor când Hana şi Kip dorm cu castitate unul lângă altul. Un celibat formal între ei. Descoperind că în iubire poate exista o întreagă civilizaţie, o întreagă împărăţie întinsă înaintea lor. Iubire faţă de ideea de el sau de ea. Nu vreau să mă iubeşti fizic. Nu vreau să te iubesc fizic. De unde a învăţat el acest lucru, sau ea, cine ştie, atât de tineri fiind. Poate de la Caravaggio, care îi povestise fetei în aceste seri despre tinereţile lui, despre tandreţea faţă de fiecare celulă din trupul unei persoane tubite, crescută din descoperirea propriei firi muritoare. Aceasta era, la urma urmei, o vârstă trecătoare. Dorinţa băiatului se împlinea doar în somnul cel mai adânc, în braţele Hanei, orgasmul lui având de-a face mai mult cu atracţia lunii, o sorbire a trupului său de către noapte.

Toată seara faţa lui subţire stătu lipită de coastele ei. Ea îi reamintea plăcerea de-a fi scărpinat, unghiile ei răzuindu-i în cercuri spatele. Era un lucru învăţat de la o ayah [43] Ayah — servitoare, doică sau guvernantă de origine indiană sau malaieză. cu mulţi ani înainte. Tot confortul şi pacea din copilărie, îşi aduse Kip aminte, veniseră de la ea, niciodată de la mama pe care o iubise sau de la fratele sau tatăl cu care se jucase. Când era speriat sau nu putea să doarmă, ayah era cea care îi ghicea nevoia, care îl cufunda încet în somn, cu mâna pe spatele lui mărunt şi subţire, aceasta străină aşa de apropiată, venită din sudul Indiei, care locuia cu ei, ajuta la treburile casei, gătea şi le servea masa, îşi creştea propriii copii în ghiocul aceleiaşi case, după ce îl mângâiase şi pe fratele lui mai mare în anii dinainte, cunoscând probabil firea tuturor copiilor mai bine decât propriii lor părinţi.

Era o dragoste reciprocă. Dacă Kip ar fi fost întrebat pe cine iubea cel mai mult, ar fi numit-o pe ayah înaintea mamei sale. Dragostea ei mângâietoare fiind pentru el mai profundă decât iubirea unei rude sau o iubire senzuală. Întreaga viaţă, avea să înţeleagă mai târziu, fusese atras în afara familiei sale, pentru a găsi o asemenea iubire. O apropiere platonică, sau câteodată o apropiere senzuală, a unei străine. Va fi destul de în vârstă când va înţelege acest lucru despre sine, când va putea măcar să-şi punî singur acea întrebare, despre cine era persoana pe care o iubea cel mai mult.

O singură dată simţi că îi dăduse şi el o asemenea alinare, deşi ea înţelegea deja iubirea lui. Când mama ei murise se strecurase în odaia ei şi îi îmbrăţişase trupul dintr-o dată îmbătrânit. Se aşezase în tăcere alături de jalea ei înîncăperea strâmtă de servitoare în care ea plângea dezlanţuit şi formal. O privise adunându-şi lacrimile într-o cană micuţă de sticlă ţinută lângă faţă. Avea s-o ia cu ea, băiatul ştia, la înmormântare. Stătuse în spatele trupului ei aplecat, cu mâinile lui de copil de nouă ani pe umerii ei, şi când într-un final ea se liniştise, doar când şi când câte-un fior, începuse s-o scarpine prin sari [44] Sari — piesă principală din costumul femeiesc tradiţional indian, constituită dintr-o fâşie de ţesătură dreaptă, înfăşurată în jurul trupului. , apoi îl trăsese deoparte şi îi scărpinase pielea — aşa cum Hana primea acum această artă delicată, unghiile lui peste milioanele de celule ale pielii ei, în acest cort, unde continentele lor se întâlniseră, într-un orăşel de munte, în 1945.

Am promis că-ţi spun cum se iveşte dragostea.

Un tânăr bărbat numit Geoffrey Clifton se întâlnise la Oxford cu un prieten care îi spusese ce făceam. A luat legătura cu mine, în ziua următoare s-a însurat, şi după două săptămâni a zburat cu soţia lui la Cairo. Erau în ultimele zile ale lunii de miere. Aşa a început povestea noastră.

Când am cunoscut-o pe Katharine, era măritată. O femeie măritată. Clifton a ieşit din avion şi apoi, pe neaşteptate, căci plănuisem expediţia avându-l doar pe el în vedere, a apărut şi ea. Şort kaki, genunchi osoşi. In acele zile era prea înfocată pentru viaţa în deşert. Îmi plăcea tinereţea lui mai mult decât ardoarea proaspetei sale soţii. El era pilotul, mesagerul, cercetaşul nostru. El era Epoca Modernă, zburând peste deşert şi aruncând semnale codificate din panglică lungă, colorată, să ne arate unde trebuia să ne aflăm. Ne făcea întruna părtaşi la adoraţia sa faţă de ea. Iată-ne aici pe toţi, patru bărbaţi şi o femeie şi soţul ei prins în extazul verbal al lunii lui de miere. Auplecat la Cairo şi au venit înapoi după o lună, şi totul a fost aproape la fel. Ea era mai tăcută de data aceasta, dar el era încă acelaşi bărbat plin de elan tineresc. Ea se ghemuia pe nişte canistre de benzină, cu bărbia în mâinile făcute căuş, cu coatele pe genunchi, cu privirea aţintită pevreo foaie de cort fluturând în vânt, iar Clifton îi cântalaudele. Am încercat să-l facem să înceteze cu glumele noastre, dar mai multă modestie ar fi fost împotriva firii lui, şi nici unul dintre noi nu dorea să-l schimbe.

După acea lună la Cairo ea devenise tăcută, citea întruna, se purta cu mai multă reţinere, ca şi cum i s-ar fi întâmplat ceva sau ar fi înţeles dintr-o dată acel miracol al fiinţei umane, faptul că se poate schimba. Nu era necesar să rămână o damă de societate căsătorită cu un aventurier. Se descoperea pe sine însăşi. Era dureros de urmărit, căci Clifton nu observa nimic, nu vedea această autoeducaţie a ei. Ea citea tot ce găsea despre deşert. Putea să discute despre Uweinat şi oaza pierdută, citise chiar şi articole neimportante.

Eu eram un bărbat cu cincisprezece ani mai în vârstă decât ea, mă înţelegi. Ajunsesem la acea etapă din viaţă în care mă identificam cu răufăcătorii sarcastici din cărţi. Nu credeam în permanenţa relaţiilor umane, în legături care durează peste generaţii. Eram cu cincisprezece ani mai în vârstă. Dar ea era mai deşteaptă. Era mai înfometată de schimbare decât mă aşteptasem.