Michael Ondaatje - Pacientul englez

Împinse totul departe de suprafaţa emoţiilor sale în taupul călătoriei din noapte. Pentru a-şi păstra mintea clară, ei trebuiau să fie încă în viaţă. Domnişoara Morden dând peste cap un whisky mare, tare, înainte de a o trece pe sherry. Astfel putea să bea mai încet, să se poarte ca o doamnă tot restul serii. „Dumneata nu bei, domnule Singh, dar dacă ai bea ai face la fel ca mine. Un whisky mare şi după aceea poţi să bei cu înghiţituri mărunte, delicat, ca un bun cavaler.” Această remarcă era urmată de râsul ei leneş, răguşit. Avea să rămână singura femeie întâlnită vreodată de el care purta la ea două sticluţe de argint pline cu băutură. Astfel, în mintea lui ea încă mai lua o duşcă, iar lordul Suffolk încă mai ronţăia din prafurile Kipling.

Cealaltă bombă căzuse la aproape un kilometru depărtare de prima. Încă un SC — două sute cincizeci de kilograme. Arăta la fel ca modelul cunoscut. Dezamorsaseră sute de acest tip, aproape în mod mecanic. Aşa progresa războiul. Cam o dată la şase luni, inamicul schimba câte ceva. Învăţai şmecheria, moftul, mărunta variaţiune, şi o transmiteai restului trupelor. Acum intrau într-o nouă fază.

Nu luă pe nimeni cu el. Trebuia doar să-şi amintească fiecare pas al operaţiunii. Sergentul care-l condusese, un tip numit Hardy, urma să rămână lângă maşină. I se sugerase să aştepte până a doua zi de dimineaţă, dar el ştia că ceilalţi ar fi preferat să termine treaba acum. SC-ul de două sute cincizeci de kilograme era o bombă prea obişnuită. Dacă se făcuse vreo schimbare, trebuiau s-o afle cât mai repede. Le ceru să telefoneze dinainte celor de pe teren, să facă rost de lumini. Nu-l deranja faptul că avea să lucreze obosit, dar avea nevoie de lumini puternice, nu doar de farurile de la două maşini.

Când ajunse la Erith, zona bombei era deja luminată, în lumina zilei, într-o zi ca oricare alta, ar fi fost un simplu câmp. Garduri vii, probabil un iaz. Acum era o arenă de luptă. Frig, împrumută jacheta lui Hardy şi şi-o puse peste a lui. Luminile îl vor încălzi oricum. Când se îndreptă spre bombă încă mai erau vii în mintea lui. Test.

În lumina puternică, porozitatea metalului ieşea clar în relief. Uită de toate şi rămase doar cu propria sa neîncredere, lordul Suffolk spusese o dată că poţi găsi un excelent şahist la şaptesprezece, chiar la treisprezece ani, care poate învinge un mare maestru. Dar niciodată un mare jucător de bridge la aceeaşi vârstă. Jocul de bridgese bazează pe caracter. Caracterul tău şi caracterul adversarilor tăi. Trebuie să iei în considerare caracterul duşmanului tău. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul dezamorsării bombelor. Este un joc de bridge la două mâini. Ai un adversar. Nu ai un partener. Câteodată la test îi pun sa joace bridge. Lumea crede că o bombă e un obiect mecanic, un inamic mecanic. Dar nu trebuie să scapi din vedere faptul ca cineva a creat-o.

Carcasa bombei fusese despicată la căderea ei pe pământ, iar Singh putea să-i vadă înăuntru materia explozivă. Se simţi privit şi refuză să decidă dacă era urmărit de Suffolk sau de inventatorul acestei drăcii. Strălucirea luminii artificiale îl înviorase. Se învârti în jurul bombei, scrutând-o din toate unghiurile posibile. Pentru a îndepărta detonatorul, va trebui să deschidă compartimentul central şi să treacă de exploziv. Îşi desfăcu geanta şi, cu o cheie universală, scoase cu atenţie placa din spatele carcasei bombei. Uitându-se înăuntru, văzu compartimentul detonatorului desprins de carcasă. Ăsta putea fi un noroc -sau un ghinion; nu-şi putea da încă seama. Problema era că nu ştia dacă mecanismul se afla deja în funcţiune, dacă fusese deja declanşat. Stătea în genunchi, aplecat asupra bombei, bucuros că era singur, înapoi într-o lume a alegerilor lipsite de echivoc. La stânga sau la dreapta. Taie aici sau taie acolo. Dar era obosit şi încă mai avea mânie în el.

Nu ştia cât timp mai avea la dispoziţie. Era şi mai periculos să aştepte prea mult. Ţinând capul cilindrului nemişcat între ghete, întinse mâna şi smulse compartimentul detonatorului şi îl scoase din interiorul bombei. Imediat wpă aceea începu să tremure. Îl scosese. Teoretic, bomba era acum inofensivă. Aşeză detonatorul cu bretonul său tocâlcit de fire jos pe iarbă; erau clare şi strălucitoare în ţeastă lumină.

Începu să târască carcasa principală spre camion, la cincizeci de metri depărtare, unde soldaţii o puteau goli de materia explozivă. În timp ce o târa, o a treia bombă explodă la o jumătate de kilometru distanţă şi cerul se lumină, făcând chiar şi luminile cu arc voltaic să pară delicate şi umane.

Un ofiţer îi dădu o cană de Horlicks [37] Horlicks — băutură asemănătoare cu cacaua. în care turnase un soi de alcool, iar el se întoarse singur la compartimentul detonatorului. Inhala aburul băuturii.

Nu mai era nici un pericol serios. Dacă avea să se înşele îşi putea pierde o mână în mărunta explozie. Dar nu putea muri decât dacă ar fi ţinut detonatorul strâns lângă inimă în momentul exploziei. Problema acum era, pur şi simplu, problema. Detonatorul. Noua şmecherie ascunsă în bombă.

Trebuia să aştearnă labirintul de fire în tiparul său iniţial. Se întoarse la ofiţer şi îi ceru ce mai rămăsese în termos. Apoi veni înapoi şi se aşeză din nou lângă detonator. Era în jur de unu şi jumătate dimineaţa. Ghici numai, nu purta ceas. Timp de jumătate de oră îl privi doar, printr-o lupă rotundă, un fel de monoclu care îi atârna la butonieră. Se aplecă şi scrută alama în căutarea oricărei urme de zgârietură care ar fi putut fi făcută de o clemă. Nimic.

Mai târziu îi va trebui mereu ceva care să-i distragă atenţia. Mai târziu, când va avea în spate o întreagă istorie personală de întâmplări şi momente, îi va trebui ceva echivalent cu un zgomot de fond care să ardă sau să îngroape totul în timp ce el îşi concentra întreaga atenţie la problemele dinaintea sa. Radioul sau aparatul de transmisie cu muzica lui stridentă de orchestră aveau să apară mai târziu, o prelată care să ţină ploaia realităţii departe de el.

Dar acum simţea o prezenţă la mare depărtare, ca oglindirea unui fulger pe un nor. Harts şi Morden şi Suffolk erau morţi, dintr-o dată rămaşi doar nişte nume. Ochii lui se aţintiră din nou pe cutia detonatorului.

Începu să-l întoarcă pe toate părţile în minte, analizând toate posibilităţile logice. Apoi îl aşeză din nou în plan orizontal. Deşurubă încărcătura de declanşare, aplecându-se. cu urechea lipită de ea, simţind pe piele asprimea metalului. Nici un ţăcănit mărunţel. Se desprinsese de rest în tăcere, îndepărtă cu gingăşie secţiunile de mecanism din detonator şi le aşeză pe iarbă. Ridică tubul din compartimentul detonatorului şi se uită din nou la el. Nu văzu nimic. Era pe cale să-l aşeze la loc pe iarbă, când ezită şi-l ridică înapoi în lumină. N-ar fi observat nimic în neregulă dacă n-ar fi fost greutatea tubului. Şi nu s-ar fi gândit niciodată la greutate dacă nu s-ar fi aflat în căutarea şmecheriei. De obicei nu făceau altceva decât să asculte sau să privească. Înclină tubul cu atenţie şi greutatea alunecă spre deschizătură. Era o a doua încărcătură de declanşare — un mecanism cu totul separat — care să împiedice orice încercare de dezamorsare.

Aplecă mecanismul spre sine şi deşurubă încărcătura de declanşare. O fulgerare alb-verzuie şi un sunet de bici dinspre dispozitiv. Al doilea detonator explodase. Îl scoase şi-l aşeză alături de celelalte piese pe iarbă. Se întoarse la maşină.