Michael Ondaatje - Pacientul englez

— Un englez din Woolwich. Era considerat un excentric.

— Cel mai bun tip de profesor. Trebuie să fi fost Lordul Suffolk. Ai cunoscut-o pe domnişoara Morden?

— Da.

În nici un punct al conversaţiei nu încearcă vreunul dintre ei să o includă şi pe Hana. Dar ea vrea să afle mai multe despre profesorul lui, cum îl va descrie el.

— Ce fel de om era, Kip?

— Lucra în secţia de Cercetări Ştiinţifice. Era şeful unei unităţi experimentale. Îl însoţeau întotdeauna domnişoara Morden, secretara lui, şi şoferul, domnul Fred Harts. Domnişoara Morden lua notiţe, pe care el le dicta în timp ce lucra la o bombă, iar domnul Harts avea grijă de instrumente. Era un om extraordinar. Erau numiţi Sfânta Treime. Au sărit în aer, toţi trei, în 1941. La Erith.

Îl priveşte pe genist, rezemat de zid, cu un picior ridicat aşa încât talpa ghetei îi e aşezată peste un tufiş pictat. Nici un semn de tristeţe, nici o emoţie de interpretat.

Unii şi-au desfăcut ultimul nod de viaţă în braţele ei. În oraşul Anghiari ridicase în braţe oameni vii, ca să descopere că erau deja roşi de viermi. La Ortona dusese ţigări la gura unui băiat fără braţe. Nu şovăise la nimic. Îşi îndeplinise în continuare obligaţiile în timp ce, în taină, îşi îndepărta de toate sufletul. Atâtea infirmiere ajunseseră nişte servitoare ale războiului, devastate emoţional, în uniformele lor galben-cu-roşu, cu nasturi de os.

Îl priveşte pe Kip lăsându-şi capul pe spate, sprijinindu-l de perete, şi îi cunoaşte privirea neutră de pe faţă. O poate citi.

Kirpal singh se opri în locul unde şaua ar fi fost aşezată pe cal. La început rămase pur şi simplu pe spatele calului, se opri şi făcu un semn cu mâna către cei pe care nu-i putea vedea, dar care, ştia, îl urmăreau. Lordul Suffolk se uita prin binoclu, îl zări pe tânăr salutând cu mâna, cu ambele braţe ridicate, fluturându-le.

Apoi coborî înăuntrul imensului cal alb de calcar de la Westbury, în albeaţa animalului cioplit în coasta dealului. Acum era o siluetă neagră, fundalul scoţându-i în relief întunecimea pielii şi uniforma kaki. Dacă focalizarea binoclului ar fi perfectă, Lordul Suffolk ar putea vedea linia subţire de şnur purpuriu pe umărul lui Singh, care îi indica unitatea de geniu. Lor putea să li se pară că păşea în jos pe o hartă de hârtie decupată în forma unui animal. Dar Singh era atent doar la ghetele lui râcâind calcarul aspru, alb, în timp ce înainta în jos pe pantă.

Domnişoara Morden, în spatele lui, cobora şi ea încet dealul, cu o geantă pe umăr, sprijinindu-se de o umbrela strânsă. Se opri la trei metri deasupra calului, îşi desfăcu umbrela şi se aşeză la umbra ei. Apoi îşi deschise caietele.

— Mă auziţi? o întrebă el.

— Da, e-n regulă. Îşi şterse mâinile de var pe fustă şiîşi aranjă ochelarii. Privi în depărtare şi, la fel ca Singh, făcu cu mâna spre cei pe care nu-i putea vedea.

Lui Singh îi plăcea de ea. Era de fapt prima englezoaică cu care avusese o conversaţie adevărată de când sosise în Anglia. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecuse într-o cazarmă din Woolwich. În trei luni, cât stătuse acolo, întâlnise numai alţi soldaţi indieni şi ofiţeri englezi. Câte o femeie îi mai răspundea la întrebări în cantina NAAFI [31] NAAFI = Navy, Army and Air Force Institutes — Institutele Marinei, Armatei Terestre şi Aeriene, o organizaţie care se ocupă de magazinele şi cantinele personalului militar britanic, în ţară sau peste hotare. , dar discuţiile sale cu femeile erau de obicei alcătuite doar din două-trei propoziţii.

Era al doilea fiu din familia sa. Fiul cel mai mare se înrola în armată, al doilea fiu urma să fie doctor, alt frate după el devenea om de afaceri. O veche tradiţie de familie. Dar toate acestea se schimbaseră datorită războiului. Se alăturase unui regiment sikh şi fusese expediat în Anglia. După primele luni la Londra se înrolase ca voluntar într-o unitate de genişti creată pentru a se ocupa de bombele cu acţiune întârziată şi cele neexplodate. Ordinul de sus în anul 1939 era naiv. Bombele neexplodate sunt considerate responsabilitatea Ministerului de Interne, care a convenit că vor fi colectate de agenţii A.R.P. [32] A.R.P. = Advanced Research Projects — Proiecte de Cercetare Avansată. şi de poliţie, Şi depozitate în spaţii adecvate, în care membri ai forţelor armate le vor detona la timpul cuvenit.

De-abia în 1940, Ministerul de Război îşi asumase răspunderea pentru eliminarea bombelor şi apoi, la rândul său, o predase Unităţilor Regale de Geniu. Fuseseră create douăzeci şi cinci de unităţi pentru dezamorsarea bombelor. Erau lipsite de echipament tehnic şi dispuneau numai de ciocane, dălţi şi unelte pentru repararea drumurilor. Nu exista nici un specialist.

O bombă este o combinaţie a următoarelor componente:

1. Un container sau carcasă a bombei.

2. Un detonator.

3. O încărcătură sau sarcină de declanşare.

4. O încărcătură centrală formată din explozive puternice

5. Garnituri suprastructurale — aripioare de direcţionare, mânere de ridicare, unele de armare.

Optzeci la sută dintre bombele lansate din avioane asupra Marii Britanii erau bombe cu înveliş subţire, de uz general. În mod obişnuit cântăreau între cincizeci şi cinci sute de kilograme. O bombă de o mie de kilograme era numită „Hermann” sau „Esau”. O bombă de două mii de kilograme era o „Satană”.

Singh, după zile lungi de instrucţie, adormea cu scheme şi diagrame încă în mână. Pe jumătate în vis, intra în labirintul dintr-un cilindru, pe lângă acidul picric şi încărcătura de declanşare şi condensatoare până ce ajungea la detonator, adânc în trupul bombei. Apoi se trezea brusc.

Când o bombă atingea o ţintă, rezistenţa întâmpinată făcea ca un întrerupător să activeze şi să aprindă granula explozivă din detonator. Minuscula explozie ajungea la sarcina de declanşare, provocând detonarea cerii de pentritâ. Aceasta aprindea acidul picric care, la rândul său, provoca explozia încărcăturii centrale de TNT, amatol şi pudră aluminizată. Călătoria de la întrerupător la explozie dura o microsecundă.

Bombele cele mai periculoase erau cele lansate de la joasă altitudine, care nu erau activate până după aterizare. Aceste bombe neexplodate se ascundeau prin oraşe şi pe câmpuri şi rămâneau în somnolenţa lor până când contactele de la întrerupător le erau deranjate — de băţul unui ţăran, ghiontul unei roţi de maşină, ricoşeul unei mingi de tenis în carcasa lor — şi atunci explodau.

Singh fusese dus cu camionul împreună cu ceilalţi voluntari până la secţia de cercetări de la Woolwich. Era o perioadă când procentul de victime în unităţile de eliminare a bombelor era îngrozitor de mare, având în vedere cât de puţine bombe neexplodate erau. În 1940, când Franţa capitulase şi Anglia se afla în stare de asediu, lucrurile se înrăutăţiseră.

În august începuse Blitz-ul [33] Blitz (din germ.: Blitzkrieg) — război-fulger, doctrină militară germană folosită în al doilea război mondial; nume sub care sunt cunoscute masivele atacuri aeriene asupra Marii Britanii în 1940–1941. şi brusc, într-o lună, existau deja două mii cinci sute de bombe neexplodate de dezamorsat. Drumurile erau închise, fabricile părăsite. În septembrie, numărul de bombe nedetonate ajunsese la trei mii şapte sute. O sută de noi detaşamente de eliminare a bombelor fuseseră create, dar încă nu se cunoştea modul în care funcţionau aceste bombe. Speranţa de supravieţuire în aceste unităţi era de zece săptămâni.