Michael Ondaatje - Pacientul englez

— Cum ai putut să mă urăşti? şopteşte ea în Peştera Înotătorilor, vorbind prin durerea rănilor ei. Încheietura ruptă a mâinii. Coaste sfărâmate. Te-ai purtat îngrozitor cu mine. Aşa a început să te suspecteze soţul meu. Încă mai urăsc acest lucru la tine — cum dispăreai prin deserturi sau baruri.

— Tu m-ai părăsit pe mine în parcul Groppi.

— Fiindcă nu m-ai vrut decât ca amantă.

— Fiindcă mi-ai spus că soţul tău ar fi înnebunit. Ei bine, a înnebunit.

— Nu pentru multă vreme. Am înnebunit eu înaintea lui, ai ucis totul în mine. Sărută-mă, haide. Nu te mai apăra. Sărută-mă şi spune-mi pe nume.

Trupurile li se întâlniseră în parfumuri, în sudoare, frenetice, încercând, cu limbă sau dinte, să treacă de acel înveliş subţire, ca şi cum acolo, dedesubt, fiecare dintre ei putea atinge esenţa celuilalt şi, în timpul iubirii, i-o putea smulge din trup.

Acum nu are pudră de talc pe braţ, apă de trandafiri pe coapsă.

— Te crezi un iconoclast, dar nu eşti. Te îndepărtezi, sau înlocuieşti ceea ce nu poţi avea. Dacă eşuezi într-un lucru, te atragi într-un altul. Nimic nu te poate schimba. Câte femei ai avut? Te-am părăsit ştiind că nu te voi putea schimba niciodată. Câteodată stăteai în odaie atât de nemişcat, atât de tăcut uneori, ca şi cum a-ţi dezvălui un milimetru în plus din fire ţi-ar fi fost cea mai înaltă trădare de sine.

În Peştera înotătorilor am stat de vorbă. Ne aflam la numai două latitudini depărtare de adăpostul Kufrei.

Se opreşte şi întinde mâna. Caravaggio aşează o tapetă de morfină în palma neagră, şi aceasta dispare în gura întunecată a omului.

Am traversat albia secată a lacului spre oaza Kufra, luând cu mine doar veşmintele lungi împotriva arşiţei şi frigului nopţii. Herodot lăsat în urmă, cu ea. Şi, trei ani mai târziu, în 1942, m-am îndreptat cu ea spre avionul îngropat, purtându-i trupul ca şi cum ar fi fost armura unui cavaler. În deşert, lucrurile necesare pentru supravieţuire se află dedesubt — peşteri sihastre, apă adormită într-o plantă îngropată, arme, un avion. La 25° longitudine, 23° latitudine, am săpat în nisip către o prelată, şi vechiul avion al lui Madox a ieşit treptat la iveală. Era noapte şi, chiar şi în aerul rece, transpiram. Am dus lampa cu păcură până la ea şi am stat aşa o vreme, lângă silueta somnului ei. Doi amanţi şi deşertul — lumină de stele sau de lună, nu-mi mai aduc aminte. Peste tot în jur, război.

Avionul s-a ivit din deşert. Nu mâncasem nimic şi eram sleit. Prelata aşa de grea încât n-am putut-o smulge din nisip şi a trebuit pur şi simplu s-o tai.

Dimineaţa, după două ore de somn, am aşezat-o în carlingă. Am pornit motorul şi avionul s-a trezit la viaţă. Am rulat şi apoi ne-am înălţat, cu ani de zile prea târziu, în cer.

Vocea amuţeşte. Bărbatul ars priveşte drept înainte, în miezul lui de morfină.

Avionul îi pluteşte acum în ochi. Vocea înceată poartă cu greu aparatul deasupra pământului, motorul tuşind, pierzând turaţii ca şi cum ar sări un ochi dintr-o ţesătură, giulgiul ei desfăşurându-se în aerul asurzitor din carlingă, zgomotul teribil după zile întregi de mers în tăcere. El priveşte în jos şi vede ulei scurgându-i-se pe genunchi. O ramură se desprinde de cămaşa ei. Salcâm şi os. Cat de sus se află el deasupra pământului? Cât de jos se află în cer?

Trenul de aterizare atinge vârful unui palmier, şi el seîndreaptă în sus, şi uleiul se revarsă peste scaun, trupul ei alunecând. O scânteie de la un scurt circuit şi ramurile de lagenunchiul ei iau foc. El o trage înapoi pe scaun, lângă el. Împinge cu mâinile în sus, în geamul carlingii, şi acesta nu se deschide. Începe să izbească cu pumnul în sticlă, crăpând-o, în sfârşit spărgând-o, şi uleiul şi flacăra se revarsă şi se rotesc peste tot. Cât de jos se află el în cer? Ea se destramă — ramuri de salcâm, frunze, crengile în formă de braţe năruindu-se în jurul lui. Membre încep să i se piardă, supte de aer. Mirosul de morfină pe limbă. Caravaggio oglindit în lacul negru al ochiului. Zboară în sus şi în jos acum, ca o găleată într-o fântână. E plin de sânge cumva, fără să ştie cum, pe toată faţa. Pilotează un avion putrezit, foile de pânză de pe aripi sfâşiindu-se din cauza vitezei. Totul e putred. Cât de departe era palmierul peste care trecuseră? Cu cât timp înainte? Îşi ridică picioarele din ulei, dar sunt atât de grele. Îi e peste putinţă să le mai ridice o dată. E bătrân. Subit. Istovit de viaţa fără de ea. Nu se poate lungi în braţele ei, încrezător că-l va veghea întreaga zi, întreaga noapte, în timp ce doarme. Nu are pe nimeni. Este epuizat, nu din cauza deşertului, ci a singurătăţii. Madox dus. Femeia preschimbată în frunze şi ramuri, sticla spartă spre cer ca o falcă deschisă deasupra lui.

Se strecoară în hamul paraşutei înmuiate în ulei şi se aruncă cu capul înainte, eliberându-se de sticlă, vântul suflându-i trupul înapoi. Apoi picioarele îi sunt libere şi pluteşte prin aer, luminos, fără să ştie de ce e luminos până când îşi dă seama că e în flăcări.

Hana aude vocile din camera pacientului englez şi se opreşte pe hol încercând să asculte ce-şi spun.

Cum e?

Fantastic!

Acum e rândul meu.

Aah! Splendid, splendid.

Asta e cea mai măreaţă invenţie.

O descoperire remarcabilă, tinere.

Intrând, îi zăreşte pe Kip şi pe pacientul englez trecându-şi unul altuia o conservă de lapte condensat. Englezul suge din conservă, apoi îndepărtează cutia de faţă pentru a mesteca lichidul gros. Zâmbeşte larg spre Kip, care pare a fi iritat că nu se află în posesia cutiei. Genistul îi aruncă o privire Hanei şi zăboveşte lângă pat, trosnindu-şi de câteva ori degetele, reuşind în cele din urmă să smulgă conserva de lângă faţa întunecată.

— Am descoperit o plăcere comună. Băiatul şi cu mine. În cazul meu, din călătoriile prin Egipt, în cazul lui, din India.

— Ai gustat vreodată sandvişuri cu lapte condensat? întreabă genistul.

Hana îşi mută privirea de la unul la celălalt. Kip se uită la cutia de conserve.

— Mă duc să mai aduc una, spune, şi părăseşte camera.

Hana priveşte spre bărbatul din pat.

— Şi eu şi Kip suntem nişte bastarzi internaţionali — născuţi într-un loc şi hotărând să trăim într-un altul. Străduindu-ne toată viaţa să ne întoarcem sau să ne îndepărtăm de patriile noastre. Deşi Kip încă nu-şi dă seama de acest lucru. De aceea ne înţelegem aşa de bine.

În bucătărie Kip face două găuri într-o nouă conservă de lapte condensat, împungând-o cu baioneta care, îşi dâ seama, e acum folosită din ce în ce mai mult numai in acest scop, şi aleargă înapoi la etaj, către dormitor.

— Tu trebuie să fi fost crescut în altă parte, spune genistul. Englezii nu sug laptele aşa.

— Câţiva ani de zile am trăit în deşert. Acolo am învăţat tot ce ştiu. Toate lucrurile importante care mi s-au întâmplat în viaţă, mi s-au întâmplat în deşert.

Zâmbeşte spre Hana.

— Unul dintre voi mă hrăneşte cu morfină. Altul mă hrăneşte cu lapte condensat. E posibil să fi descoperit o dietă echilibrată. Se întoarce din nou spre Kip.

— De câtă vreme eşti genist?

— De cinci ani. Cea mai mare parte a timpului la Londra. Apoi în Italia. Cu unităţile care se ocupă de bombele leexplodate.

— Cine ţi-a fost profesor?