Michael Ondaatje - Pacientul englez

Această noapte a insistenţei ei. Douăzeci şi opt septembrie. Ploaia de pe crengi, uscată deja de razele fierbinţi ale lunii. Nici măcar o picătură de răcoare n-a rămas, să cadă peste el ca o lacrimă. Această despărţire din parcul Groppi. N-a întrebat-o dacă soţul ei e acasă, sus, în acel pătrat de lumină, peste drum.

Priveşte şirul înalt de palmieri călători deasupra lor, braţele lor întinse. Aşa cum capul şi părul ei erau deasupra lui, când îi era amantă.

Acum, nici un sărut. Doar o îmbrăţişare. Se desprinde de ea şi se îndepărtează, apoi se întoarce. E încă acolo. Vine înapoi, se opreşte la câţiva metri de ea, un deget ridicat să sublinieze ce avea de spus.

— Vreau doar să ştii. Încă nu mi-e dor de tine.

Faţa lui îi pare teribilă, încercând să surâdă. Capul ei se întoarce brusc de la el şi loveşte stâlpul porţii. Vede că o doare, îi observă grimasa. Dar deja s-au despărţit, sunt două persoane distincte acum, zidurile toate înălţate la insistenţa ei. Smucitura ei, durerea ei e întâmplătoare, e voită. Mâna ei ridicată la tâmplă.

— Are să-ţi fie, spune ea.

De acum înainte, din acest moment al vieţilor noastre, îi şoptise ea mai devreme, ori ne găsim sufletele, ori ni le pierdem.

Cum se poate întâmpla aşa ceva? Să te îndrăgosteşti şi să fii descompus.

Am fost în braţele ei. I-am ridicat mâneca de la cămaşă până la umăr, să-i văd cicatricea de la vaccin. Iubesc semnul ăsta, am spus. Această palidă aureolă pe braţul ei. Văd instrumentul zgâriind şi apoi împungând serul în carnea ei şi apoi eliberându-se, desprins de pielea ei cu ani în urmă, când ea avea nouă ani, în sala de sport a unei şcoli.

Priveşte intens, fiecare ochi o cărare, în lungul patului la capătul căruia se află Hana. După ce îl îmbăiază rupe vârful unei fiole şi se întoarce spre el cu morfina. O efigie. Un pat. Pluteşte într-o barcă de morfină. Morfina goneşte prin el adunând timpul şi geografia aşa cum hărţile comprimă lumea pe o coală bidimensională de hârtie.

Lungile seri din Cairo. Marea cerului întunecat, şoimi ţinuţi în şiruri lungi, până ce li se dă drumul în amurg, arcuindu-se spre ultimele culori ale deşertului. Un zbor la unison, ca un pumn de seminţe azvârlite în sus.

În acel oraş în 1936 puteai cumpăra orice — de la un câine sau o pasăre care sosea la şuieratul unui fluier, până la acele îngrozitoare lese care alunecau pe degetul cel mic al unei femei, să nu se depărteze de tine într-o piaţă aglomerată.

În partea de nord-est a oraşului se afla marea grădină a studenţilor de la religie, şi, mai încolo, bazarul Khan el Khalili. Peste străzile înguste, ne uitam în jos la pisicile de pe acoperişurile din tablă ondulată, care la rândul lor Priveau în jos încă vreo trei metri, spre stradă şi tarabe, deasupra tuturor acestora se afla camera noastră. Ferestre deschise către minarete, feluci [29] Felucă — corabie mică şi îngustă, prevăzută cu pânze şi lopeţi, folosită în Marea Mediterană. , pisici, un zgomot teribil. Ea îmi povestea despre grădinile ei din copilărie. Când nu putea să doarmă îmi descria grădina mamei ei, cuvânt cu cuvânt, pat cu pat, gheaţa lui decembrie pe eleşteul cu peşti, trosnetul gardurilor învelite în rugi de trandafir. Îmi apuca încheietura mâinii la răscrucea de vene şi-o îndruma spre scobitura de la gâtul ei.

Martie 1937, Uweinat. Madox e irascibil din cauza densităţii mici a aerului. Cinci sute de metri deasupra nivelului mării şi, chiar şi la această mică altitudine, deja nu e în largul lui. Este un om al deşertului la urma urmei, părăsindu-şi satul natal, Marston Magna, din Somerset, schimbându-şi toate obiceiurile şi rutinele pentru a trăi aproape de nivelul mării şi, în acelaşi timp, într-o secetă permanentă.

— Madox, cum se numeşte acea scobitură de la baza gâtului unei femei? În faţă. Aici. Mai precis, ce este, are vreun nume oficial? Scobitura aia, nu mai mare decât urma lăsată de un deget.

Madox mă priveşte o clipă prin lumina orbitoare a amiezii.

— Adună-te, murmură.

— Hai să-ţi povestesc ceva, îi spuse Caravaggio Hanei. Era odată un ungur pe nume Almasy, care a colaborat cu nemţii în timpul războiului. A lucrat un timp ca pilot în Afrika Korps, dar valoarea lui era cu mult mai mare. În anii ’30 fusese unul dintre faimoşii exploratori ai deşertului. Cunoştea fiecare ochi de apă şi contribuise la întocmirea unei hărţi a Mării de Nisip. Ştia tot ce era deştiut despre deşert. Tot ce era de ştiut despre dialectele vorbite acolo. Nu-ţi sună cunoscut? Între cele două războaie făcuse mereu parte din expediţiile pornite de laCairo. Una dintre ele a fost în căutarea Zerzurei — oaza ascunsă. Apoi, la izbucnirea războiului, li s-a alăturat nemţilor, în l94l a devenit călăuză pentru spioni, traversând cu ei deşertul până la Cairo. Ce vreau să-ţi spun cu asta e că, după părerea mea, pacientul tău nu este englez.

— Ba e, cu siguranţă, altfel cum îţi explici straturile de flori despre care povesteşte, din Gloucester?

— Întocmai. Totul este o mască perfectă. Acum două nopţi, când încercam să-i dăm un nume câinelui, ţi-aduci aminte?

— Da.

— Care au fost sugestiile lui?

— În seara aceea s-a purtat ciudat.

— S-a purtat ciudat fiindcă i-am dat o doză în plus de morfină. Îţi aminteşti numele? A propus vreo opt. Cinci dintre ele erau clar în glumă. Pe urmă trei. Cicero. Zerzura. Dalila.

— Şi ce-i cu asta?

— „Cicero” era numele codificat al unui spion. L-au deconspirat englezii. Un agent dublu, apoi triplu. A scăpat. „Zerzura” e o istorie mai complicată.

— Ştiu despre Zerzura. Mi-a povestit. La fel cum povesteşte şi despre grădinile din Anglia.

— Dar acum povesteşte aproape numai despre deşert. Povestea cu grădina englezească se subţiază. Omul e pe moarte. Eu cred că-l ai acolo sus pe ajutorul de spioni Almasy.

Stau amândoi aşezaţi pe vechile coşuri de trestie din spălătoria vilei, uitându-se unul la altul. Caravaggio ridică din umeri.

— E posibil.

— Eu cred că-i englez, spune ea, sugându-şi obrajii, cum face întotdeauna când se gândeşte sau când analizează ceva legat de ea însăşi.

— Ştiu că ţi-e drag de el, dar nu e englez. În prima Parte a războiului am lucrat la Cairo — Axa Tripoli. Spionul Rebecca al lui Rommel…

— Cum adică „spionul Rebecca”?

— În 1942 germanii au trimis un spion pe nume Eppler la Cairo, înainte de bătălia de la El Alamein. Acesta a folosit o copie a romanului lui Daphne du Maurier Rebecca pentru a-i trimite mesaje cifrate lui Rommel despre mişcările de trupe. Ascultă, cartea aia a devenit lectura favorita a spionajului britanic. Chiar şi eu am citit-o.

— Ai citit tu o carte?

— Mulţumesc pentru compliment. Persoana care l-a condus pe Eppler prin deşert la ordinul personal al lui Rommel — de la Tripoli tot drumul până la Cairo — a fost contele Ladislaus de Almasy. Mă refer la o zonă a deşertului pe care, se presupunea, nimeni nu o putea traversa, între cele două războaie, Almâsy avusese prieteni englezi. Mari exploratori. Dar când a început războiul li s-a alăturat germanilor. Rommel i-a cerut să-l conducă pe Eppler prin deşert până la Cairo, fiindcă s-ar fi deconspirat dacă era adus de un avion sau paraşutat. Almasy a traversat deşertul cu el şi l-a lăsat în delta Nilului.

— Ştii o grămadă despre toate astea.