Michael Ondaatje - Pacientul englez

Stau întinşi unul în braţele celuilalt, cu pulsul şi umbra ventilatorului deasupra. Toată dimineaţa, el şi Bermann au lucrat la muzeul arheologic comparând texte arabe şi cărţi de istorie europene într-o încercare de a recunoaşte ecouri, asemănări, schimbări de nume — întorcându-se înapoi în timp, dincolo de Herodot, până la Kitab al Kanuz, în care Zerzura primeşte numele femeii ce se îmbăiază într-o caravană din deşert. Şi acolo la muzeu la fel, clipirea înceată a umbrei unui ventilator. Şi aici acasă la fel, un ecou şi un schimb intim de poveşti din copilărie, o cicatrice, un fel de-a săruta.

— Nu ştiu ce să fac. Nu ştiu ce să fac! Cum să fiu amanta ta? O să înnebunească.

O listă de răni.

Diversele culori ale vânătăii — de la roşcat-aprins la cafeniu. Farfuria cu care a traversat camera, aruncând conţinutul deoparte, şi pe care i-a spart-o în cap, sângele înflorind în părul ca paiele. Furculiţa care i s-a înfipt în umăr, lăsându-şi urmele muşcăturii, despre care doctorul a bănuit că fusese făcută de o vulpe.

Plonja cu ea într-o îmbrăţişare, uitându-se întâi pe ascuns să vadă ce obiecte mişcătoare se aflau prin jur. O întâlnea împreună cu alţii in public, plin de vanătăi sau cu capul bandajat, şi dădea explicaţii despre taxiul care frânase brusc aşa încât el se izbise de marginea ferestrei deschise. Sau cu tinctură de iod pe antebraţ, acoperind o tăietură. Madox se îngrijoră, gândindu-se că devenise predispus la accidente. Ea surâse sarcastic, în tăcere, la slăbiciunea explicaţiei lui. Poate e vârsta, poate are nevoie de ochelari, spuse soţul ei, dându-i un cot lui Madox. Poate-i vreo femeie pe care-a cunoscut-o, spuse ea. Uite, semnul ăla nu seamănă cu zgârietura sau muşcătura unei femei? Un scorpion, spuse el. Androctonus australis.

O vedere. Un scris ordonat umple chenarul dreptunghiular.

Jumătate din vreme, nu pot să trăiesc fără să te ating.

În restul timpului, simt că nu contează

dacă te mai văd sau nu vreodată. Nu este vorba de moralitate,

ci despre cât poţi duce.

Fără dată, fără semnătură.

Uneori, când poate să-şi petreacă noaptea cu el, sunt treziţi de cele trei minarete ale oraşului, care-şi încep rugăciunile înainte de ivirea zorilor. Umblă alături de ea prin pieţele indigo aflate între partea sudică a oraşului şi casa ei. Frumoasele imnuri ale credinţei străbat aerul ca nişte săgeţi, un minaret răspunzându-i altuia, ca şi cum şi-ar transmite un zvon despre ei doi, cum păşesc prin aerul rece al dimineţii, un miros de cărbune şi cânepă dând deja profunzime aerului. Nişte păcătoşi într-un oraş sfânt.

Mătură cu braţul farfurii şi pahare de pe o masa de restaurant, poate că ea are să-şi ridice privirea altundeva în oraş, auzind această zarvă. Când e fără de ea. El care niciodată nu s-a simţit singur prin depărtări de-atâţia kilometri, între oraşele deşertului. Un om în deşert poate ţine o absenţă în mâinile făcute căuş, ştiind că-l va hrăni mai mult decât apa. A auzit că există o plantă pe lângă El Taj a cărei inimă, dacă o scobeşti, e înlocuită de un lichid cu daruri medicinale. În fiecare dimineaţă poţi sorbi acest lichid, o porţie egală cu inima smulsă. Planta mai înfloreşte vreme de un an şi apoi moare din vreo lipsă sau alta.

Stă întins în camera lui, înconjurat de hărţi palide. E fără Katharine. Foamea lui vrea să mistuie toate regulile, întreaga etichetă socială.

Viaţa ei alături de alţii nu-l mai interesează. Nu-i vrea decât frumuseţea luminoasă, teatrul de expresii. Vrea mărunta şi tainica privire dintre ei, cea mai restrânsă rază vizuală, deosebirile dintre ei aşezate alături, ca două pagini lipite într-o carte închisă.

A fost descompus de ea.

Şi dacă ea l-a adus până aici, până unde a dus-o el pe ea?

Când se află închisă între zidurile clasei ei sociale, când stau aşezaţi unul lângă altul în grupuri mai largi, el spune bancuri, la care nu râde nici el. Cu o patimă necaracteristică, critică istoria explorărilor. Face acest lucru când e nefericit. Numai Madox îi cunoaşte acest obicei. Dar ea nici măcar nu-i întoarce privirea. Zâmbeşte către toată lumea, către obiectele din cameră, admiră un aranjament floral, lucruri impersonale, lipsite de importanţă. Îi interpretează greşit comportamentul, presupunând că asta vrea, şi dublează grosimea zidului dintre ei pentru a se apăra.

Dar acum el nu poate să sufere acest zid al ei. Şi tu îţi înalţi zidurile, îi spune ea, aşa că îmi am şi eu zidul meu. O spune strălucind de-o frumuseţe care îl mistuie. Ea cu elegantele ei veşminte, cu faţa ei palidă care râde către toţi care-i zâmbesc, cu surâsul acela şovăielnic la glumele lui furibunde. El îşi continuă remarcile teribile despre una sau alta din vreo expediţie care le este cunoscută tuturor.

Din clipa în care se îndepărtează de el, în holul barului Groppi, după ce o salută, e înnebunit. Ştie că singurul mod de-a accepta pierderea ei este să poată s-o mai îmbrăţişeze o dată, sau să fie îmbrăţişat de ea. Să poată cumva să se oblojească unul pe celălalt la ieşirea din această legătură a lor. Nu printr-un zid.

Lumina soarelui se revarsă în camera lui din Cairo. Mâna lui moleşită pe cartea lui Herodot, toată încordarea adunată în restul trupului, încât scrie cuvintele aiurea, literele răsfirându-se ca lipsite de coloana lor vertebrală. Nici nu poate să scrie cuvântul lumină. Cuvântul iubire.

În apartament e lumină doar dinspre râu şi dinspre deşertul de dincolo de albia sa. Razele cad pe gâtul ei pe picioarele ei pe cicatricea de la vaccin pe care el o iubeşte pe braţul ei drept. Ea stă pe pat, îmbrăţişându-şi goliciunea. El îşi trece palma deschisă peste sudoarea umărului ei. Este umărul meu, gândeşte, nu al soţului ei, acesta este umărul meu. Ca amanţi şi-au dăruit părţi ale trupului unul altuia, astfel. In odaia asta de pe malul râului.

În puţinele ore pe care le au, camera s-a întunecat până la această treaptă de lumină. Doar lumină de râu şi deşert. Doar rareori, când primesc şocul vreunei ploi merg la fereastră şi îşi înalţă braţele, întinzându-se, să leatingă cât mai mult din trup. Strigăte înălţate către scurtul torent umplu străzile.

— Nu ne vom mai iubi niciodată. Nu ne mai putem întâlni niciodată.

— Ştiu, spune el.

Noaptea insistenţei ei de a se despărţi.

Stă aşezată, închisă în ea, învelită în armura teribilei sale conştiinţe. Nu poate s-o atingă. Numai cu trupul îi mai e aproape.

— Niciodată. Orice s-ar întâmpla. -Da.

— Cred că el ar înnebuni. Înţelegi?

Nu-i răspunde nimic, renunţând la încercarea de-a o trage spre miezul fiinţei lui.

O oră mai târziu ies în noaptea uscată. Aud în depărtare melodiile gramofonului, venind de la cinematograful Muzică pentru Toţi, dinspre ferestrele sale deschise împotriva căldurii. Vor trebui să se despartă înainte de ora închiderii, când persoane cunoscute de ea pot ieşi de acolo.

Sunt în grădina botanică, lângă Catedrala Tuturor Sfinţilor. Ea zăreşte o lacrimă şi se apleacă şi o linge, sorbind-o. Aşa cum i-a sorbit sângele de pe mână când s-a tăiat gătind mâncare pentru ea. Sânge. Lacrimă. Totul îi lipseşte din trup, simte că înăuntru a mai rămas doar fum. Singurul lucru viu este certitudinea atracţiei şi dorinţei viitoare. Ce-ar vrea să spună nu-i poate spune acestei femei a cărei sinceritate e ca o rană, a cărei tinereţe nu e încă muritoare. Nu poate schimba ceea ce iubeşte cel mai mult la ea, lipsa ei de compromisuri, care face ca romantismul poemelor iubite de ea să-şi găsească încă locul cu uşurinţă în lumea reală.