Michael Ondaatje - Pacientul englez

La un moment dat, în 1931, m-am alăturat unei caravane de beduini şi mi s-a spus că mai era unul de-ai noştri acolo. Fenelon-Barnes, s-a dovedit. M-am dus la cortul lui. Era plecat pentru întreaga zi într-o mică expediţie, lucrând la alcătuirea unei colecţii de arbori fosilizaţi. M-am uitat prin cortul lui, la mănunchiul de hărţi, fotografiile de familie pe care le purta cu el peste tot etc. La plecare am zărit o oglindă fixată sus pe peretele de piele al cortului, şi; uitându-mă în ea, am văzut reflectat patul. Sub aşternuturi părea a fi o mică ridicătură, poate un câine. Am tras djellaba şi am găsit o fetiţă arabă legată, dormind acolo.

În 1932 Bagnold era terminat, iar Madox şi noi toţi ceilalţi eram peste tot. În căutarea armatei pierdute a lui Cambyses [25] Cambyses — rege al perşilor 529-522 î.e.n., care a cucerit Egiptul. . În căutarea Zerzurei. 1932 şi 1933 şi 1934. Fără să ne vedem unii cu alţii luni de zile. Doar beduinii şi noi, încrucişându-ne pe Calea Celor Patruzeci de Zile. Erau râuri întregi de triburi ale deşertului, cele mai frumoase fiinţe pe care le-am văzut vreodată. Noi eram germani, englezi, unguri, africani — neînsemnaţi cu toţii pentru ei. Treptat am ajuns să fim lipsiţi de naţie. Eu însumi am ajuns să urăsc conceptul de naţiune. Suntem cu toţii deformaţi de statele-naţiuni. Madox a murit din cauza naţiilor.

Deşertul nu putea fi revendicat sau stăpânit — era o fâşie de pânză purtată de vânturi, niciodată prins în apăsarea pietrelor, şi având o sută de nume schimbătoare, cu mult înainte de a exista Canterbury, cu mult înainte ca războaie şi tratate să croiască Europa şi Estul. Caravanele sale, acele stranii sărbători şi culturi rătăcitoare, nu lăsau nimic în urma lor, nici măcar un tăciune. Noi toţi, chiar şi cei cu case europene şi copii pe undeva, departe, doream să ne despuiem de veşmintele patriilor noastre. Era un altar al credinţei. Ne pierdeam în zarea sa. Văpaie şi nisip. Părăseam limanurile oazelor. Locurile vizitate şi atinse de apă… Ain, Bir, Wadi, Foggara, Khottara, Shaduf. Nu-mi doream numele alături de nişte nume atât de minunate. Şterge numele de familie! Desfiinţează naţiunile! Deşertul m-a învăţat aceste lucruri.

Totuşi, unii doreau să-şi lase urma pe acolo. Pe albia aceea secată, pe dâmbul acesta de pietriş. Mărunte vanităţi în acest petec de lume la nord-vest de Sudan, la sud de Cirenaica. Fenelon-Barnes a vrut ca arborii fosilizaţi pe care i-a descoperit să-i poarte numele. A vrut ca până şi un trib să-i poarte numele, şi a petrecut un an de zile în negocieri. Apoi Bauchan i-a luat-o înainte, dând numele său unui tip de dună de nisip. Dar eu am vrut să-mi şterg numele şi locul de baştină. Când a început războiul, după zece ani în deşert, mi-a fost uşor să mă strecor peste graniţe, să nu aparţin nimănui, nici unei naţii.

1933 sau 1934. Uit anul. Madox. Casparius, Bermann, eu, doi şoferi sudanezi şi un bucătar. Acum deja călătorim în Forduri de tip A cu caroserii pătrate şi folosim pentru întâia oară cauciucuri umflate ca nişte baloane, numite roţi cu aer. Merg mai bine pe nisip, dar problema e dacă rezistă pe terenuri cu pietriş şi aşchii de rocă.

Plecăm din Kharga pe 22 martie. Împreună cu Bermann am dedus că trei ueduri [26] Ued (engl.: wadi) — vale seacă sau uscată, cu excepţia sezonului ploios, în Arabia şi nordul Africii. despre care a scris Williamson în 1838 alcătuiesc Zerzura.

Spre sud-vest de Gilf Kebir se înalţă din platou trei culmi de granit izolate — Gebel Arkanu, Gebel Uweinat şi Gebel Kissu. Acestea se află la douăzeci de kilometri depărtare una de cealaltă. Apă potabilă se găseşte în câteva dintre văi, deşi izvoarele din Gebel Arkanu sunt amare, se pot bea numai în caz de urgenţă. Williamson a susţinut că trei ueduri formau Zerzura, dar nu le-a putut găsi, şi astfel teoria lui este considerată o legendă. Şi totuşi, chiar şi numai o oază cu apă de ploaie printre aceste creste în formă de crater ar explica cum a îndrăznit Cambyses să străbată cu armata sa un asemenea deşert, rezolvând această enigmă, sau misterul raidurilor Senussi din timpul Marelui Război, când uriaşii năvălitori negri au traversat un deşert care se presupunea că nu avea nici apă, nici hrană. Aceasta era o lume cu o civilizaţie de secole, cu mii de drumuri şi cărări.

Găsim vase la Abu Ballas având forma amforei clasice greceşti. Herodot menţionează asemenea vase.

Eu şi Bermann discutăm cu un bătrân ca un şarpe, plin de mister, în fortăreaţa de la El Jof — în sala de piatră care fusese odată biblioteca marelui şeic Senussi. Un bătrân Tebu, de profesie ghid de caravane, vorbind araba cu accent. Mai târziu Bermann spune „ca ţipătul liliecilor”, citându-l pe Herodot. Vorbim cu el toată ziua, toată noaptea, şi nu ne dezvăluie nimic. Vechea lege Senussi, crezul lor fundamental, încă mai e să nu dezvăluie străinilor secretele deşertului.

La Wadi el Melik vedem păsări de o specie necunoscută.

Pe 5 mai urc o creastă de piatră şi mă îndrept spre platoul Uweinat dintr-o altă direcţie. Mă trezesc într-un ued întins, plin de salcâmi.

Era o vreme când cartografii dădeau locurilor prin care călătoreau numele celor iubiţi mai degrabă decât pe ale lor. O femeie întrezărită îmbăindu-se într-o caravană a deşertului, ascunsă după o pânză de muselină ţinută într-o mână înaintea sa. Iubita unui vechi poet arab, ai cărei umeri de un alb de porumbiţă l-au făcut să dea unei oaze numele ei. Găleata de piele revarsă apă asupra ei, ea se înveleşte în pânze, iar bătrânul scrib îşi întoarce privirea şi descrie Zerzura.

Şi astfel, un om în deşert se poate strecura într-un nume ca într-un izvor abia descoperit, şi în răcoarea lui umbrită poate fi ispitit să nu mai părăsească niciodată un asemenea adăpost. Dorinţa mea cea mai mare a fost atunci să rămân acolo, printre salcâmii aceia. Păşeam nu într-un loc în care nimeni nu păşise vreodată, ci într-un loc prin care trecuseră impetuoase, vremelnice seminţii în curgerea timpului — o oştire din secolul al XIV-lea, o caravană Tebu, invadatorii Senussi în 1915. Şi, între aceste momente — nimic, locul a fost pustiu. Când nu a căzut ploaia, salcâmii s-au uscat, albiile au secat… până ce apa a izvorât din nou, pe neaşteptate, după cincizeci sau o sută de ani. Apariţii şi dispariţii sporadice, precum legendele şi zvonurile care străbat istoria.

În deşert cele mai iubite ape, ca numele unor amante, sunt purtate azurii în palme, intră şi îţi alunecă pe gât. Înghiţi o absenţă. O femeie la Cairo îşi arcuieşte înălţimea albă a trupului ridicându-se din pat, şi se apleacă pe fereastra deschisă în plină furtună, să o primească pe pielea dezvelită.

Hana se apleacă, simţindu-i rătăcirea, privindu-l, fără o vorbă. Cine este ea, această femeie?

Capetele pământului nu sunt niciodată acele puncte de pe hartă pe care se străduie să le cucerească coloniştii pentru a-şi lărgi sferele de influenţă. Pe de o parte servitori şi sclavi şi valuri ale puterii şi corespondenţă cu Societatea Geografică. Pe de alta primul pas al unui om alb peste un mare râu, prima privire (a unui ochi de alb) asupra unui munte care s-a aflat dintotdeauna acolo.

Când suntem tineri nu ne uităm în oglinzi. Abia când devenim bătrâni, preocupaţi de numele noastre, de legenda noastră, de ce vor însemna pentru cei din viitor vieţile noastre. Ne umplem de înfumurare, pornită din numele pe care le purtăm, din convingerile noastre de a fi fost primul ochi, cea mai puternică oştire, cel mai iscusit negustor. Abia când e deja bătrân îşi vrea Narcis chipul gravat.