Michael Ondaatje - Pacientul englez

— De-aia. Pentru că el crede într-o lume civilizată. El e o persoană civilizată.

— Prima greşeală. Mişcarea corectă e să vă suiţi într-un tren, să mergeţi şi să faceţi copii împreună. Nu vreţi să ne ducem şi să-l întrebăm pe englez, pe omul-pasăre, ce crede? De ce nu eşti mai deştept? Numai cei bogaţi nu-şi pot permite să fie deştepţi. Sunt compromişi. Au fost închişi cu ani de zile în urmă în privilegiile lor. Trebuie să-şi apere averile. Nimeni nu-i mai zgârcit decât cei bogaţi. Crede-mă. Dar ei trebuie să urmeze regulile lumii lor împuţite şi civilizate. Declară războaie, îşi au onoarea lor, şi nu pot evada nicăieri. Dar voi doi. Noi trei. Suntem liberi. Câţi genişti mor? Cum de nu eşti deja mort? Fii iresponsabil. Norocul e pe sfârşite.

Hana îşi turna lapte în cană. Când o umplu mută buza vasului deasupra mâinii lui Kip şi turnă mai departe laptele pe mâna lui brună şi de-a lungul braţului până la cot Şi acolo se opri. El nu făcu nici o mişcare.

Există două nivele de grădină lungă, îngustă, în partea de vest a casei. O terasă sobră şi formală şi, deasupra, o grădină mai întunecată, în care treptele de piatră şi statuile de beton aproape că dispar sub mucegaiul verzui al ploilor. Genistul îşi are cortul aşezat aici. Ploaia cade şi ceaţa se înalţă din vale, şi cealaltă ploaie de pe crengile chiparoşilor şi brazilor picură peste această poiană pe jumătate domesticită de pe coasta dealului.

Numai focul poate usca grădina de sus, în permanenţă umedă şi umbrită. Rămăşiţele de scânduri, grinzi din bombardamente anterioare, crengi târâte, buruieni smulse de Hana în fiecare după-amiază, iarbă cosită şi urzici — toate sunt aduse aici şi arse de ei când amurgul târziu se roteşte spre înserare. Focurile umede fumegă şi ard, iar fumul cu aromă de plante se înclină spre tufişuri, se suie prin copaci, apoi se mistuie pe terasa din faţa casei. Ajunge până la fereastra pacientului englez, care aude un ecou de voci şi, din când în când, un hohot de râs din grădina fumegândă. Tălmăceşte miresmele, desfăşurându-le în sens invers, spre ceea ce fusese ars. Rozmarin, gândeşte, lăptucă, pelin, mai e ceva acolo, ceva nemirositor, poate sângerel sau o falsă floarea-soarelui, căreia îi place solul uşor acid al dealului.

Pacientul englez o sfătuieşte pe Hana ce să planteze. „Pune-l pe prietenul tău italian să-ţi facă rost de seminţe, pare a fi talentat în acest domeniu. Ce-ţi trebuie sunt frunze de prun. În plus, garoafe roşii şi garoafe indiene -dacă le vrei numele latin pentru prietenul tău latin, acesta este Silene virginica. Cimbrul roşu este bun. Dacă vrei cintezoi, fă rost de alune şi verigele.”

Fata îşi notează tot. Apoi pune stiloul în sertarul măsuţei unde ţine cartea pe care i-o citeşte, împreună cu două lumânări şi chibrituri de tip Vesta. Nu păstrează rezerve medicale în această cameră. Le ascunde prin alte încăperi. Dacă tot are să le dea de urmă Caravaggio, fata vrea măcar să nu-l deranjeze pe englez. Îşi pune bucata de hârtie cu numele plantelor în buzunarul rochiei, să i-o dea lui Caravaggio. Acum, când atracţia fizică a ieşit la iveală, fata a început să se simtă stânjenită în compania a trei bărbaţi.

Dacă e într-adevăr atracţie fizică. Dacă toate acestea au vreo legătură cu iubirea pentru Kip. Îi place să-şi lipească faţa de braţul lui, sus, lângă umăr, acel râu cafeniu-închis, şi să se trezească cufundată în el, lângă pulsul acelei vene pe care ar trebui s-o găsească şi în care ar introduce o soluţie salină dacă el ar fi pe moarte.

La două sau trei dimineaţa, după ce îl părăseşte pe englez, trece prin grădină către felinarul de furtună al genistului, care atârnă de braţul Sfântului Cristofor. Întuneric deplin între ea şi felinar, dar ştie pe de rost fiecare arbust şi tufă din calea ei, vatra focului pe lângă care păşeşte, scundă şi trandafirie în mocnirea ei. Câteodată îşi face mâna căuş în jurul pâlniei de sticlă a felinarului şi stinge flacăra, iar alteori o lasă aprinsă şi trece aplecându-se pe sub ea şi intră printre foile deschise ale cortului, să se strecoare alături de trupul lui, de braţul pe care-l doreşte, limba ei în loc de tampon de vată, dintele ei în loc de ac, gura ei în loc de mască cu picături de codeină care să-l adoarmă, să-i încetinească spre somn creierul ce ticăie nemuritor. Îşi împătureşte rochia de lână şi o aşează peste tenişi. Ştie că pentru el lumea arde în jurul lor urmând numai câteva legi fundamentale. Înlocuieşti TNT [22] TNT — trinitrotoluen, materie explozivă. -ul cu abur, îl drenezi, îl — toate acestea, ştie, trec prin capul lui când ea adoarme alături, neprihănită ca o soră.

Cortul şi codrul întunecat îi înconjoară.

Se află la numai un pas de alinarea pe care ea însăşi a împărţit-o altora prin spitalele provizorii din Ortona şi Monterchi. Trupul ei pentru un ultim val de căldură, şoapta ei pentru mângâiere, acul ei pentru somn. Dar trupul genistului nu îngăduie să-l pătrundă nimic venind dintr-o altă lume. Un băiat îndrăgostit care nu mănâncă hrana pe care ea o adună, care nu are nevoie sau nu vrea drogul închis într-un ac pe care ea l-ar putea strecura în braţul lui, aşa cum face Caravaggio, sau acele alifii născocite în deşert după care tânjeşte englezul, pomezi şi polen ca să se reîntruchipeze aşa cum îi arătaseră beduinii. Doar întru alinarea pe care o aduce somnul.

Sunt ornamente pe care şi le aşează în jur. Anumite frunze pe care i le-a dat ea, un ciot de lumânare, iar în cort aparatul de radio şi geanta de umăr plină de unelte ale profesiei. A ieşit din război cu un calm care, chiar când e fals, înseamnă pentru el ordine. Îşi păstrează precizia, urmărind şoimul în plutirea lui peste vale, prins în V-ul de la cătarea puştii, deschizând o bombă şi neluându-şi ochii de la ceea ce caută în timp ce trage spre el un termos, deşurubează capacul şi bea, fără măcar să se uite la cana de metal.

Noi ceilalţi suntem doar la periferie, gândeşte ea, ochiul lui e aţintit doar asupra primejdiei, urechea ciulită doar la ce se întâmplă la Helsinki sau Berlin, venind pe unde scurte. Chiar şi atunci când îi este amant, plin de tandreţe, iar mâna ei stângă îl apucă mai sus de kara [23] Kara — brăţară de oţel, purtată în mod tradiţional de sikhi, în senin de devoţiune culturală şi religioasă, simbolizând unirea cu Dumnezeu. unde muşchii antebraţului se strâng, se simte invizibilă înaintea acelei priviri pierdute până la geamătul lui, când capul i se prăvăleşte peste gâtul ei. Totul, în afară de pericolul însuşi, este periferie. L-a învăţat să scoată un sunet, a dorit asta de la el, şi dacă este vreodată relaxat de când cu războiul, este numai în acest geamăt, ca şi cum ar fi în sfârşit dispus să-şi dezvăluie poziţia în întuneric, să-şi exprime plăcerea printr-un sunet uman.

Cât de mult îl iubeşte şi cât de mult o iubeşte, nu ştim. Sau în ce măsură este un joc al tainelor. Cu cât devin mai apropiaţi, distanţa dintre ei în timpul zilei creşte. Ei îi placespaţiul pe care i-l lasă, spaţiul la care el presupune că au amândoi dreptul. Acesta le dă o energie tainică, există un cod în aerul dintre ei când el trece pe sub fereastră fără o vorbă, mergând pe jos un kilometru să se întâlnească cu ceilalţi genişti în oraş. El îi aşează o farfurie sau nişte mâncare în mâini. Ea îi pune o frunză pe încheietura brună a braţului. Sau lucrează cu Caravaggio între ei, tencuind un zid năruit. Genistul îşi fredonează melodiile occidentale, ceea ce îl distrează pe Caravaggio, deşi pretinde că nu.