Michael Ondaatje - Pacientul englez

Acum, după mai multe ore, Kip e din nou aşezat in firida de la fereastră. Dacă ar putea să traverseze cei şasemetri ai camerei englezului şi s-o atingă, ar fi din nou teafăr la minte. Era aşa de puţină lumină în odaie, doar lumânarea de la masa la care stătea ea, în seara aceasta fără să citească; se gândi că probabil că era puţin ameţită de băutură.

Se întorsese de la locul exploziei şi îl găsise pe Caravaggio dormind pe canapeaua din bibliotecă, cu câinele în braţe. Ogarul îl privise când se oprise în uşa deschisă, mişcându-se cât de puţin posibil, pentru a semnala că era treaz şi că păzea locul. Mârâitul lui tăcut înălţându-se peste sforăitul lui Caravaggio.

Îşi scoase ghetele, legă şireturile unul de altul şi le aruncă peste umăr în timp ce urca scările. Începuse să plouă şi avea nevoie de o prelată pentru cort. De pe hol zări lumina încă aprinsă în camera pacientului englez.

Ea stătea pe scaun cu un cot pe masa unde lumânarea scundă îşi răsfira razele, cu capul dat pe spate. El îşi lăsă ghetele pe podea şi păşi tăcut în cameră, unde avusese loc petrecerea. Simţea un iz de alcool în aer. Ea îşi puse degetele peste buze când el intră şi apoi arătă spre pacient. Nu putea să audă mersul tăcut al lui Kip. Genistul se aşeză din nou în firida ferestrei. Dacă ar putea să traverseze camera şi să o atingă ar fi din nou teafăr la minte. Dar între ei era o cale complicată şi înşelătoare. Îi despărţea o lume foarte întinsă. Iar englezul se trezea la orice sunet, aparatul auditiv dat la maxim când dormea, ca să se poată simţi in siguranţă, bazându-se pe propria sa vigilenţă. Privirea fetei fulgeră prin jur şi apoi rămase încremenită asupra lui Kip în dreptunghiul ferestrei.

Găsise locul morţii şi ce mai rămăsese acolo şi îl îngropase pe secundul său, Hardy. Şi după aceea continuase să se gândească la fată în acea după-amiază, dintr-o dată înspăimântat pentru ea, înfuriat pe ea pentru că se implice, încercase să-şi distrugă propria viaţă cu atâta nepăsare. Ea îl privi fix. Ultimul ei mesaj fusese degetul la buze. El se aplecă şi îşi şterse obrazul pe tresa de la umăr.

Se întorsese prin sat, ploaia căzând peste copacii cu coroanele retezate din piaţa centrală a orăşelului, neîngrijiţi de la începutul războiului, trecând pe lângă strania statuie înfăţişând doi bărbaţi care îşi dădeau mâna încălecaţi pe cai. Şi acum era aici, lumina lumânării legănându-se, preschimbând imaginea fetei, încât nu putea ghici ce gândea, înţelepciune sau tristeţe sau curiozitate.

Dacă ea ar fi citit sau dacă s-ar fi aplecat asupra englezului, el ar fi salutat-o din cap şi probabil ar fi plecat, dar acum o vede pe Hana ca pe o fiinţă tânără şi singură. În această noapte, privind locul exploziei, începuse să se teamă pentru ea în timpul dezamorsării din acea după-amiază. Trebuia să înlăture această teamă, dacă nu, fata avea să-l însoţească de câte ori se apropia de un detonator. Avea să o poarte cu el, ca pe un prunc nenăscut în pântecul său. Când lucra, claritatea şi muzica îl învăluiau, universul uman stingându-se din jur. Acum ea îi era înăuntru sau pe un umăr, aşa cum văzuse o dată o capră vie cărată de un ofiţer afară dintr-un tunel pe care încercau să-l inunde.

Nu.

Nu era adevărat. Dorea umărul Hanei, voia să-şi aşeze palma peste el, aşa cum făcuse în lumina soarelui pe când ea dormea, iar el stătuse acolo întins, nemişcat, ca prins în cătarea unei puşti, neîndemânatic cu ea. În peisajul imaginat de-un pictor. Nu dorea să primească vreo alinare, ci dorea să o învăluie în alinarea lui pe fată, să o ducă din această odaie. Refuza să accepte propriile sale slăbiciuni, iar în ea nu găsise vreo slăbiciune de care să se lipească. Nici unul dintre ei nu dorea să dezvăluie celuilalt o asemenea posibilitate. Hana stătea aşa de nemişcată, fl privea, şi lumânarea pâlpâia şi îi preschimba imaginea. El nu-şi dădea seama că pentru ea nu era decât o siluetă, trupul lui zvelt şi pielea lui — o fărâmă de noapte.

Mai devreme, când văzuse că el plecase din firida de la fereastră, fusese furioasă. Ştiind că îi apăra de mine ca pe nişte copii. Îl apucase strâns pe Caravaggio. Fusese o insultă. Şi, azi, euforia crescândă a serii n-o lăsase să citească după ce Caravaggio se dusese la culcare, oprindu-se mai înainte să scotocească prin cutia ei cu medicamente, şi după ce pacientul englez ciugulise aerul cu degetul lui osos şi, când ea se aplecase, o sărutase pe obraz.

Ea stinsese celelalte lumini, aprinsese doar ciotul de lumânare de pe noptieră şi se aşezase acolo, trupul englezului întins înaintea ei în tăcere, după frenezia discursurilor lui ameţite de băutură. Uneori un cal voi fi, uneori un ogar. Un mistreţ, un urs fără de cap, uneori o flamă. Auzea picăturile de ceară căzând pe tava de metal de lângă ea. Genistul străbătuse oraşul până la o întindere de deal unde avusese loc explozia, şi tăcerea lui fără rost încă o înfuria.

Nu putea să citească. Stătea în cameră cu eternul ei muribund, simţind încă vânătaia de pe şale, de când se izbise întâmplător de perete în timpul dansului cu Caravaggio.

Dacă s-ar apropia acum de ea, l-ar respinge din privire, i-ar răspunde printr-o tăcere asemănătoare cu a sa. Lasă-l să ghicească, să facă o mişcare. A mai fost acostată de soldaţi înainte.

Dar el face următoarele. E deja în mijlocul camerei, cu mâna afundată până la încheietură în geanta deschisă care încă îi atârnă pe umăr. Mersul lui, tăcut. Se întoarce Si se opreşte lângă pat. Când pacientul englez îşi încheie una din lungile lui respiraţii, taie firul aparatului auditiv cu cleştele şi îi dă drumul înapoi în geantă. Se întoarce şi surâde spre fată.

— Îl cuplez la loc mâine dimineaţă.

Îşi aşează mâna stângă pe umărul ei.

— David caravaggio — un nume absurd pentru tine, desigur…

— Cel puţin am un nume.

— Da.

Caravaggio stă pe scaunul Hanei. Razele după-amiezij umplu odaia, luminând firele plutitoare de praf. Faţa în-gustă şi întunecată a englezului, cu nasul său unghiular, are aerul unui şoim împietrit, înfăşat în cearşafuri. Sicriul unui şoim, gândeşte Caravaggio.

Englezul se întoarce spre el.

— Există un tablou de Caravaggio, pictat spre sfârşitul vieţii sale. David, cu capul lui Goliat. În el, tânărul luptător ţine în mâna întinsă capul lui Goliat, pustiu şi îmbătrânit. Dar nu este aici adevărata tristeţe a tabloului. Se presupune că faţa lui David este un portret al lui Caravaggio în tinereţe, iar capul lui Goliat un autoportret încărunţit, aşa cum arăta el când a pictat tabloul. Tinereţea judecând bătrâneţea purtată în mâna întinsă. Judecarea propriei firi muritoare. Când îl văd la capul patului, mi-l închipui pe Kip ca fiindu-mi acel David.

Caravaggio stă acolo în tăcere, cu gândurile pierdute printre fulgii de praf. Războiul l-a dezechilibrat şi nu se poate întoarce în nici o altă lume aşa cum e, rezemându-se de aceste cârje pe care i le oferă morfina. E un bărbat aflat la mijlocul vieţii, care nu s-a obişnuit niciodată cu vreo familie. Toată viaţa a evitat o intimitate permanentă. Până în acest război, a fost mai bun ca amant decât ca soţ. A fost un bărbat care se strecoară şi fuge, aşa cum amanţii lasă haos în urma lor, aşa cum hoţii lasă case pustiite.

Îl priveşte pe bărbatul din pat. Trebuie să afle cine este acest englez sosit din deşert, să-l scoată la lumină, dedragul Hanei. Sau poate să-i născocească un alt înveliş, aşa cum acidul tanic camuflează rana unui om ars.