Michael Ondaatje - Pacientul englez

Şase fire negre. Când era copil tatăl său îşi strângea degetele şi, ascunzându-le, lăsând afară doar vârfurile, îl punea să ghicească degetul cel mai lung. Degetul lui mărunţel îl atingea pe cel ales, şi mâna tatălui se desfăcea, înflorind, pentru a dezvălui greşeala băiatului. Puteai, desigur, să schimbi un fir roşu într-un conductor negativ. Dar acest adversar nu numai că îşi betonase creaţia, ci vopsise şi toate personajele în negru. Kip era atras într-un vârtej psihologic. Începu să răzuiască vopseaua cu cuţitul, dezvăluind un roşu, un albastru, un verde. Oare adversarul său le şi schimbase între ele? Va trebui să creeze un circuit periferic dintr-un fir negru de-al lui, ca o meandră secată a unui râu, şi apoi să testeze dacă această buclă avea energie pozitivă sau negativă. Apoi va verifica pierderile de energie şi va şti unde se află pericolul.

Hana căra o oglindă înaltă în faţa ei de-a lungul holului. Se oprea din cauza greutăţii şi o pornea apoi mai departe, oglinda reflectând trandafiriul vechi şi întunecat al culoarului.

Englezul dorise să se privească în oglindă. Înainte de a intra în cameră, fata întoarse grijulie oglinda către sine, ca lumina să nu ricoşeze, reflectată de la fereastră, pe faţa lui-

El stătea întins acolo, în carapacea lui întunecată, singura paloare fiindu-i aparatul auditiv din ureche şi aparenta văpaie de lumină a pernei. Îşi înlătură cu mâna aşternuturile de pe el. Uite, ajută-mă, împingând cât de departe putea, şi Hana smuci cearşaful până la capul patului.

Se sui pe un scaun lângă pat şi aplecă încet oglinda spre el. Se afla în această poziţie, cu braţele încordate înaintea ei, când auzi strigătele slabe.

La început nu le băgă în seamă. În casă se auzeau adesea zgomote din vale. Megafoanele folosite de soldaţii care deminau zona o iritaseră întruna pe vremea când locuia singură cu pacientul englez.

— Ţine oglinda nemişcată, dragă, spuse el.

— Cred că strigă cineva. Auzi?

Cu mâna stângă el dădu aparatul auditiv mai tare.

— E băiatul. Ar trebui să te duci să vezi ce e.

Sprijini oglinda de perete şi se năpusti pe coridor. Afară se opri, aşteptând strigătul următor. Când acesta sosi, ea ţâşni prin grădină spre câmpurile de deasupra casei.

El stătea în picioare cu mâinile ridicate deasupra capului, ca şi cum ar fi ţinut o enormă pânză de păianjen. Îşi scutura capul, să scape de căşti. Cum alerga spre el, îi strigă să-l ocolească prin stânga, fire de la mină erau risipite peste tot. Ea încremeni. Acesta era un loc prin care trecuse de nenumărate ori fără vreun sentiment de primejdie, îşi suflecă fusta şi înainta privindu-şi picioarele cum se cufundă în iarba înaltă.

Braţele genistului erau încă încremenite în aer când ajunse lângă el. Fusese păcălit, sfârşind prin a ţine două fire sub tensiune pe care nu le putea lăsa jos fără a se asigura printr-un conductor suplimentar. Avea nevoie de încă o mână pentru a neutraliza unul din fire şi trebuia să se întoarcă din nou la panoul detonator. Îi dădu cu atenţie firele şi îşi lăsă braţele în jos, simţindu-şi sângele circulând din nou prin ele.

— Le iau înapoi într-o clipă.

— E-n regulă.

— Stai nemişcată.

Îşi desfăcu geanta şi scoase contorul Geiger şi magnetul. Plimbă cadranul în susul şi de-a lungul firelor pe care le ţinea fata. Nici o oscilaţie spre negativ. Nici un indiciu. Nimic. Făcu un pas înapoi, întrebându-se unde putea fi şmecheria.

— Dă-mi voie să leg alea de un copac, şi tu pleacă de aici.

— Nu. Le ţin eu. Nu vor ajunge până la copac.

— Nu.

— Kip, pot eu să le ţin.

— Suntem într-un impas. E pe undeva o şmecherie. Nu ştiu încotro s-o iau de aici. Nu ştiu cât de completă e păcăleala.

Lăsând-o acolo, fugi înapoi spre locul unde zărise prima dată firul. Îl ridică şi îl urmări tot drumul, de data aceasta cu contorul Geiger lipit de el. Apoi rămase ghemuit la vreo zece metri de ea, gândindu-se, ridicându-şi din când în când privirea, uitându-se prin ea fără s-o vadă, atent doar la cele două fire auxiliare pe care ea le ţinea în mâini. Nu ştiu, rosti rar, cu glas tare, nu ştiu. Cred că trebuie să tai firul din mâna ta stângă, acum chiar că trebuie să pleci. Îşi trase din nou căştile peste urechi, şi sunetul se revărsă iarăşi cu putere în el, umplându-l de claritate. Trebălui din nou de-a lungul diverselor cărărui de fire şi plonja prin răsucirile nodurilor lor, colţurile subite, contactele ascunse care le transformau din pozitiv în negativ. Butoiul cu praf de puşcă. Îşi aduse aminte de câine, cu ochii lui imenşi. Goni însoţit de muzică de-a lungul conductoarelor şi, în tot acest timp, îşi ţinu privirea aţintită asupra mâinilor fetei, care stăteau foarte nemişcate ţinându-le.

— Ar trebui să pleci.

— Ai nevoie de o mână în plus ca să le tai, nu-i aşa?

— Pot să le leg de copac.

— Le ţin eu.

Luă firul ca o viperă subţire din mâna ei stângă. Apoipe celălalt. Ea nu se îndepărtă. El nu mai zise nimic, trebuia acum să gândească cat mai clar, ca şi cum ar fi fost singur. Ea se apropie şi luă înapoi unul dintre fire. Nu era deloc conştient de toate acestea, prezenţa ei fiindu-i ştearsă din minte. Străbătu rutele detonatorului bombei încă o dată, împreună cu mintea care îi crease coregrafia, atingând toate punctele-cheie, privindu-i radiografia, muzica orchestrei acoperind tot restul.

Păşind spre ea tăie firul de sub pumnul ei stâng înainte ca teoria să i se stingă din minte, cu un sunet ca al unui obiect străpuns de un dinte. Îi urmări imprimeul întunecat al rochiei de-a lungul umărului, peste gât. Bomba era moartă. Scăpă cleştii şi îşi aşeză mâna pe umărul ei, simţind nevoia de a atinge ceva uman. Ea spunea ceva nedesluşit, şi se întinse şi îi trase căştile de pe cap şi tăcerea se lăsă. O adiere şi un freamăt. Îşi dădu seama că trosnetul firului retezat nu fusese auzit, ci doar simţit, o muşcătură, frângerea unui os mărunt de iepure. Fără să-i dea drumul, mâna lui lunecă de-a lungul braţului ei şi smulse cei douăzeci de centimetri de sârmă din pumnul ei încă strâns.

Ea se uita la el întrebătoare, aşteptându-i răspunsul la ceea ce-i spusese, însă el n-o auzise. Fata clătină din cap şi se aşeză jos. El începu să culeagă diverse obiecte din jurul său, punându-le în geantă. Ea se uită în sus către copac şi apoi, din întâmplare numai, îşi coborî din nou privirea şi îi zări mâinile tremurânde, încordate şi înţepenite ca ale unui epileptic, respiraţia adâncă şi rapidă, toate dispărând într-o clipită. Stătea ghemuit.

— Ai auzit ce-am spus?

— Nu. Ce-ai spus?

— Am crezut că aveam să mor. Voiam să mor. Şi m-am gândit că dacă mor am să mor cu tine. Cineva ca tine, tânăr, cum sunt şi eu. I-am văzut pe atâţia murindu-mi alături în anul acesta. Nu mi-a fost frică. Desigur, n-a fost bravură. M-am gândit, avem vila asta, iarba asta, ar fi trebuit să ne întindem amândoi, tu în braţele mele, înainte de a muri. Am vrut să-ţi ating osul acela de la gât clavicula, e ca o aripă măruntă împietrită sub pielea ta. Am vrut s-o învelesc cu degetele. Mi-a plăcut întotdeauna carnea de culoarea râurilor şi pietrelor, sau ca ochiul căprui al unei părăluţe, ştii floarea asta? Ai văzut vreuna? Sunt aşa de obosită, Kip, vreau să dorm. Vreau să dorm sub copacul ăsta, să-mi lipesc ochiul de clavicula ta, vreau doar să-mi închid ochii şi să nu mă mai gândesc la nimeni, vreau să găsesc un cuib între crengile unui copac şi să mă sui acolo şi să dorm. Ce minte atentă! Să ştii ce fir să tai. Cum ai ştiut? Ziceai întruna nu ştiu, nu ştiu, dar ai ştiut. Nu-i aşa? Nu tremura, trebuie să-mi fii un pat liniştit, lasă-mă să mă încolăcesc ca şi cum mi-ai fi un bunic plin de bunătate pe care să-l pot îmbrăţişa, iubesc cuvântul „a te încolăci”, aşa o vorbă domoală, n-o poţi zori…