Michael Ondaatje - Pacientul englez

Acum, în zori, sub arborii răniţi din grădinile pe jumătate distruse ale vilei San Girolamo, ia o gură de apă din gamelă. Pune pastă de dinţi pe periuţă şi începe o şedinţă de zece minute de periat meticulos în timp ce cutreieră prin jur privind în jos peste valea încă înecată în ceaţă, cu mintea mai mult curioasă decât copleşită de priveliştea deasupra căreia se află din întâmplare. Încă din copilărie se spală pe dinţi numai în aer liber.

Priveliştea din jur este doar ceva temporar, nu are nici o permanenţă. El înregistrează doar posibilitatea unei ploi, un miros anume într-un tufiş. Ca şi cum mintea lui, chiar când nu e folosită, este un radar, ochii consemnându-şi coregrafia obiectelor inanimate din jur pe o rază de patru sute de metri, care este raza de ucidere a armelor mici de foc. Studiază cele două cepe pe care le-a smuls cu grijă din pământ, ştiind că şi grădinile fuseseră minate de armatele în retragere.

La prânz, privirea de unchi a lui Caravaggio e aţintită spre obiectele de pe batista albastră. Există probabil vreun animal rar, gândeşte Caravaggio, care mănâncă exact ceea ce mănâncă acest tânăr soldat cu mâna dreaptă, tot ce duc spre gură degetele lui. Foloseşte cuţitul numai ca sâ decojească ceapa, să taie fructele.

Cei doi bărbaţi fac un drum cu căruţa jos în vale, sj aducă un sac de făină. Totodată, soldatul trebuie să predea nişte hărţi ale zonelor curăţate de mine la comandamentul de la San Domenico. Fiindu-le greu să-şi pună întrebări despre ei înşişi, vorbesc despre Hana. După multe întrebări, bărbatul mai în vârstă recunoaşte că a cunoscut-o înainte de război.

— În Canada?

— Da, o ştiu de acolo.

Trec pe lângă numeroase focuri de tabără aprinse pe marginea drumului, şi Caravaggio îi abate atenţia tânărului soldat spre ele. Porecla genistului este Kip. „Cheamă-l pe Kip.” „Uite-l pe Kip.” Numele se lipise de el într-un mod curios. În primul său raport despre dezamorsarea bombelor, în Anglia, nişte unt îi pătase hârtia, şi ofiţerul exclamase: „Ce-i asta? Untură de scrumbii [14] Joc de cuvinte: în engleză, „kipper” — scrumbie. ?” şi hohote de râs îl împresuraseră. Habar n-avea ce însemna „kipper”, dar tânărul sikh fusese de atunci răstălmăcit după un peşte afumat din Anglia. Într-o săptămână, numele lui adevărat, Kirpal Singh, fusese uitat. Nu se supărase. Lordul Suffolk şi echipa sa de eliminare a bombelor începură să-l strige după poreclă, iar el prefera aceasta în locul obiceiului englezesc de a te adresa tuturor pe numele de familie.

În vara aceea pacientul englez purtă aparatul auditiv, luând parte prin urmare la tot ce se petrecea în casă. Cochilia de chihlimbar era cuibărită în urechea lui cu tălmăcirile sale pentru toate sunetele întâmplătoare — scaunul de pe hol hârşâind pe podea, lipăitul labelor câinelui pe lângă camera lui, făcându-l să dea volumul mai tare şi să-i audă până şi respiraţia păcătoasă, sau strigătul genistului pe terasă. Pacientul englez, în numai câteva zile de la sosirea tânărului soldat, devenise astfel conştient de prezenţa lui prin jurul casei, deşi Hana îl ţinea la distanţă, gândindu-se că probabil nu s-ar fi plăcut unul pe altul.

Dar într-o zi intră în camera englezului şi îl găsi pe genist acolo. Stătea în picioare la capul patului, cu braţele ridicate şi atârnate peste arma care-i era aşezată de-a curmezişul peste umeri. Fetei nu-i plăcu cum mânuia nepăsător puşca, cum se întoarse leneş la intrarea ei ca şi cum trupul i-ar fi fost axa unei roţi, ca şi cum arma i-ar fi fost cusută de-a lungul umerilor şi braţelor până în pumnii mici şi cafenii.

Englezul se întoarse spre ea şi spuse „Ne înţelegem nemaipomenit de bine”.

O supără faptul să genistul intrase nepăsător în acest domeniu, că părea în stare să o înconjoare, să fie peste tot. Kip, aflând de la Caravaggio că pacientul ştia multe despre arme, începuse o discuţie cu el despre detectarea de bombe. Intrase în cameră şi găsise o fântână de informaţii despre armamentul aliaţilor şi duşmanului. Englezul nu numai că ştia despre detonatoarele absurde ale italienilor, dar cunoştea şi topografia acestei regiuni toscane. În scurt timp îşi desenau unul altuia schiţe de bombe şi discutau teoria fiecărui sistem în parte.

— Se pare că detonatoarele italiene sunt plasate vertical. Şi nu întotdeauna la coadă.

— Mă rog, depinde. Aşa sunt cele fabricate la Neapole, dar fabricile de la Roma urmează modelul german. Desigur, Neapole, întorcându-mă în secolul al cincisprezecelea…

Însemna că trebuia să-l asculte pe pacient vorbind în felul său ocolit, iar tânărul soldat nu era deprins să stea nemişcat şi în linişte. Devenea agitat şi întrerupea întruna Pauzele şi tăcerile pe care englezul le făcea adesea, încercând să învioreze lanţul de idei. Soldatul îşi dădu capul pe spate şi privi spre tavan.

— Ar trebui să facem o targa, spuse gânditor genistul întorcându-se spre Hana când ea intră în cameră, şi să-l purtăm prin casă în ea. Ea se uită la amândoi, ridică din urmeri şi părăsi odaia.

Când Caravaggio trecu pe lângă ea pe hol, fata zâmbea. Statură amândoi acolo şi ascultară conversaţia din cameră.

Kip, ţi-am spus care este teoria mea asupra conceptului virgilian despre om? Dă-mi voie…

Ai aparatul auditiv deschis?

Ce?

Deschide —

— Cred că şi-a găsit un prieten, îi spuse ea lui Caravaggio.

Fata iese afară, în curte şi în lumina soarelui. La amiază robinetele încep să funcţioneze în fântâna vilei şi, timp de douăzeci de minute, apa ţâşneşte din ele. Fata îşi scoate pantofii, se suie în cupa secată a fântânii şi aşteaptă.

La această oră mirosul de fân pluteşte pretutindeni. Muştele verzui se împleticesc prin aer şi se izbesc de. oameni ca şi cum s-ar lovi de-un zid, apoi se retrag nepăsătoare. Ea observă unde s-au adăpostit păianjenii de apă sub cupa superioară a fântânii, fiindcă stă cu faţa în umbra acesteia. Îi place să se aşeze în acest cuib de piatră, un miros de aer tăinuit, întunecat şi răcoros venind dinspre jgheabul încă gol de lângă ea, ca aerul dintr-o pivniţă deschisă pentru prima oară într-o primăvară târzie, aşa încât căldura de afară atârnă în contrast. Îşi şterge de praf braţele, îşi desprinde degetele de la picioare din strânsoarea pantofilor şi se întinde.

Prea mulţi bărbaţi în casă. Gura ei se lipeşte de pielea dezgolită a umărului. Îşi adulmecă pielea, aerul ei intim. Gustul şi aroma ei proprie. Îşi aminteşte prima dată când devenise conştientă de ele, undeva prin adolescenţă — părea a fi un loc mai degrabă decât un moment anume — sărutându-şi braţul pentru a-şi exersa sărutul, mirosindu-şi încheietura mâinii sau aplecându-se spre coapse. Respirând în propriile ei mâini făcute cupă, aşa încât respiraţia să ricoşeze înapoi spre nas. Acum îşi freacă picioarele goale şi albe de cenuşiul umbrit al fântânii. Genistul îi povestise despre statui pe care le întâlnise în timpul luptelor, cum dormise lângă una din ele, un înger întristat, jumătate bărbat, jumătate femeie, a cărui frumuseţe îl fermecase. Se întinsese pe spate privindu-i trupul şi, pentru prima dată de la începutul războiului, se simţise împăcat.

Fata adulmecă piatra, mirosul ei răcoros de molie.

Oare tatăl ei se chinuise în încleştarea lui cu moartea sau murise liniştit? Oare stătuse şi el întins aşa cum se odihneşte maiestuos pacientul englez în patul său? Oare fusese îngrijit de vreun străin? Un om care nu e din neamul tău îţi poate răscoli emoţiile mai profund decât cineva din propria familie. Ca şi cum, nimerind în braţele unui străin, descoperi chiar oglinda pe care ţi-ai alege-o singur. Spre deosebire de genist, tatăl ei nu se simţise niciodată complet împăcat în lume. Remarcile lui îşi pierdeau unele silabe, din timiditate. Din orice propoziţie a lui Patrick, se plângea mama ei, pierdeai două-trei cuvinte importante. Dar Hanei îi plăcea acest lucru la el, în jurul lui nu părea a exista nici un spirit feudal. Avea un aer vag, o incertitudine care îi dădea un farmec şovăitor. Era deosebit de majoritatea bărbaţilor. Chiar şi rănitul pacient englez avea fermitatea cunoscută a feudalului. Dar tatăl ei fusese un spirit flămând, plăcându-i ca cei din jurul lui să fie siguri pe ei, chiar severi.