Michael Ondaatje - Pacientul englez

Oare s-a apropiat de propria-i moarte cu acelaşi aer indiferent ca şi cum ar fi nimerit acolo din întâmplare? Sau cu mânie? Era omul cel mai puţin capabil de mânie din câţi cunoştea, detestând cearta, ieşind pur şi simplu din cameră dacă cineva îl vorbea de rău pe Roosevelt sau pe Tim Buck sau îi lăuda pe unii primari ai oraşului Toronto. Nu încercase în viaţa lui să convertească pe nimeni, oblojind numai, sau sărbătorind evenimente care se întâmplau în jurul său. Atâta tot. Un roman este o oglindă plimbându-se de-a lungul unei străzi. Fata citise acest lucru într-una dintre cărţile recomandate de pacientul englez, şi aşa şi-l amintea pe tatăl ei — de câte ori aduna imagini de-ale lui din trecut — oprind maşina sub un anumit pod din Toronto, spre nord de Pottery Road, la miezul nopţii, şi spunându-i că acesta era locul unde graurii şi porumbeii îşi împărţeau incomod şi nu prea armonios grinzile podului pe timpul nopţii. Şi chiar aşa se opriseră acolo într-o noapte de vară şi îşi aplecaseră capetele spre zarva de sunete şi ciripeli somnoroase.

Mi s-a spus că Patrick a murit într-un porumbar, zise Caravaggio.

Tatăl ei îndrăgise un oraş inventat de el însuşi, ale cărui străzi şi ziduri şi frontiere fuseseră create de el şi de prietenii lui. Nu părăsise niciodată cu adevărat acea lume imaginară. Fata îşi dă seama că tot ce ştia despre realitate învăţase singură sau de la Caravaggio sau, în timpul în care locuiseră împreună, de la mama ei vitregă, Clara. Clara, care odată fusese actriţă, Clara cea clară, care îşi rostise limpede mânia atunci când plecaseră cu toţii la război. Tot anul care trecuse, în Italia, purtase cu ea scrisori de la Clara. Misive care ştie că fuseseră scrise pe o stâncă trandafirie de pe o insulă din golful Georgian, scrise cu vântul suflând peste apă şi îndoind hârtia din caiet înainte ca ea să rupă într-un sfârşit paginile şi să le pună într-un plic adresat Hanei. Le ţinea în valiză, fiecare conţinând câte un fulg de stâncă trandafirie, şi acea adiere. Dar ea nu răspunsese niciodată. Îi fusese un dor cumplit de Clara, dar nu putuse să-i scrie, după toate câte i se întâmplaseră. Nu poate suporta să discute sau măcar să accepte moartea lui Patrick.

Iar acum, pe acest continent, războiul cutreierând pe altundeva, mănăstirile şi bisericile care fuseseră transformate temporar în spitale au rămas solitare, cioplite în dealurile Toscanei şi Umbriei. Poartă în ele rămăşiţele acestei civilizaţii a războiului, mărunte morene lăsate în urmă de un enorm gheţar. Pretutindeni în jurul lor se întinde acum pădurea sfântă.

Îşi vâră picioarele sub rochia subţire şi îşi reazemă braţele de coapse. Totul e nemişcat. Aude cunoscutul gâlgâit sec fremătând în ţeava îngropată în coloana centrală a fântânii. Apoi tăcere. Apoi deodată un vuiet când apa soseşte, năvălind în jurul ei.

Povestirile pe care hana i le citise pacientului englez, călătoria alături de bătrânul pelegrin în Kim sau alături de Fabrizio în Mănăstirea din Parma, îi ameţiseră pe amândoi, prinzându-i într-o învolburare de armate şi cai şi trăsuri — toate fugind de sau către un război. Stivuite într-un colţ al dormitorului lui erau alte cărţi pe care i le citise, ale căror meleaguri le cutreieraseră deja.

Multe cărţi începeau cu un enunţ al autorului despre structura povestirii. Te afundai în apele lor cu o vâslire tăcută.

Îmi încep cronica de la vremea în care Servius Galba a fost consul.

…Istoriile lui Tiberius, Caligula, Claudius şi Nero, cât timp s-au aflat la putere, au fost falsificate prin teroare, iar după moartea lor au fost rescrise cu înnoită ură.

Aşa şi-a început Tacitus Analele.

Însă romanele începeau cu multă şovăială sau haos. Cititorii nu aveau niciodată un control total. O uşă un lacăt un zăgaz se deschidea şi ei se îmbulzeau, ţinându-se cu o mână de balustradă, ţinând în cealaltă o pălărie.

Când fata începe o carte, intră pe porţile împodobite în ogrăzi spaţioase. Parma şi Paris şi India îşi răsfira covoarele.

Se aşeză, sfidând ordinele municipale, călare pe tunul Zam-Zammah, înălţat pe soclul său de cărămidă peste drum de vechiul Ajaib-Gher — Casa Minunilor, cum numeau localnicii muzeul din Lahore. Cine îl are pe Zam-Zammah, „balaurul care suflă foc pe nări” , stăpâneşte Punjab-ul; de aceea uriaşul tun de bronz verzui este întotdeauna primul în prada de război a oricărui cuceritor [15] Începutul romanului Kim de Rudyard Kipling. .

— Citeşte mai rar, fată dragă, pe Kipling trebuie să-l citeşti rar. Uită-te cu atenţie unde sunt virgulele, ca să afli pauzele fireşti. Este un scriitor care s-a folosit de condei şi cerneală. Îşi ridica adesea privirea de pe pagină, îmi închipui, se uita pe fereastră şi asculta păsările, aşa cum fac mulţi scriitori solitari. Unii nu ştiu numele păsărilor, însă el le ştia. Ochiul tău e prea iute şi nord-american. Gândeşte-te la viteza condeiului lui. Dacă nu, ce-teribil, ce noduros şi chinuit ar fi primul paragraf.

Aceasta fusese prima lecţie despre lectură a pacientului englez. De atunci n-o mai întrerupsese niciodată. Dacă se întâmpla să adoarmă, ea continua fără să-şi ridice privirea decât când ea însăşi era obosită. Dacă el pierduse ultima jumătate de oră din povestire, o singură încăpere era întunecată într-o istorie pe care probabil că o ştia deja. Cunoştea harta trasată de povestire. Benare [16] Benare — oraş în nordul Indiei, în provincia Uttar Pradesh; în 1956 acest oraş este numit Varanasi. la est şi Chilianwallah la nord de Punjab. (Toate astea avuseseră loc înainte ca genistul să se ivească în mijlocul lor ca ieşit din această poveste. Ca şi cum paginile lui Kipling fuseseră frecate noaptea, ca o lampă magică. Un leac făcător de minuni.)

Ajungând la final, lăsase din mână povestea lui Kim, cu frazele sale delicate şi desăvârşite — şi citită acum cu o dicţie clară — şi luase caietul pacientului, volumul pe care reuşise cumva să-l aducă cu el prin flăcări. Cartea se răsfiră deschisă, ajunsă aproape la dublul grosimii ei iniţiale.

Avea o pagină subţire dintr-o Biblie, ruptă şi lipită în text.

Când regele David a ajuns la adânci bătrâneţe îl acopereau cu haine, însă nu putea să se încălzească.

Atunci slugile lui i-au zis: Să se caute pentru domnul nostru rege o fată tânără care să stea înaintea regelui, să-l îngrijească şi să se culce cu el, ca să se încălzească domnul nostru regele.

Şi i-au căutat în toate ţinuturile lui Israel o fată frumoasă şi au găsit pe Abişag Sunamiteanca şi au adus-o la rege.

Fata era foarte frumoasă, îngrijea pe rege şi-l servea; însă regele n-a cunoscut-o [17] Biblia, Cartea Întîi a Regilor, Cap. 1, Solomon, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, p. 358. .

Tribul —, care îl salvase pe pilotul ars, l-a adus la baza militară britanică din Siwa în 1944. A fost transportat cu trenul sanitar de la miezul nopţii din vestul deşertului până în Tunisia şi de acolo trimis în Italia. În acea perioadă a războiului erau sute de soldaţi cu minţile rătăcite, cel mai probabil nevinovaţi, nu prefăcuţi. Cei ce susţineau a fi nesiguri de naţionalităţile lor erau plasaţi în complexul din Tirrenia, unde se afla spitalul de la ţărmul mării. Pilotul ars era o enigmă în plus, lipsit de orice mijloc de identificare, de nerecunoscut. În tabăra pentru Prizonieri din apropiere era ţinut într-o cuşcă poetul american Ezra Pound, care îşi ascundea pe trup şi prin buzunare, mutând-o zilnic pentru propriul său sentiment de siguranţă, elicea de eucalipt pe care se aplecase şi o cu-lesese din grădina celui care-l trădase, când fusese arestat, Eucaliptul care ajută la memorie.