Michael Ondaatje - Pacientul englez

— Ar trebui să încercaţi să mă păcăliţi, le spusese pilotul ars anchetatorilor săi, faceţi-mă să vorbesc în germană, ceea ce pot, dacă tot veni vorba, întrebaţi-mă despre Don Bradman [18] Don Bradman — celebru jucător englez de crichet. . Întrebaţi-mă despre Marmite [19] Marmite — extract vegetal din drojdie, care se mănâncă în Anglia uns pe pâine cu unt. despre marea Gertrude Jekyll [20] Gertrude Jekyll — faimoasă creatoare engleză de grădini. . Ştia unde se afla fiecare pictură de Giotto prin Europa, şi majoritatea locurilor unde se puteau găsi imitaţii convingătoare.

Spitalul de pe ţărm fusese improvizat în cabinele de baie de pe plajă, pe care turiştii le puteau închiria la răscrucea dintre secole. În timpul căldurilor, vechile umbrele Campari erau din nou aşezate în rozetele de pe mese, iar pansaţii şi răniţii şi muribunzii stăteau la umbra lor în briza mării şi discutau molcom sau priveau în gol sau sporovăiau întruna. Bărbatul ars o observă pe tânăra infirmieră, oarecum diferită de celelalte. Cunoştea bine asemenea priviri împietrite şi îşi dădu seama că era mai mult pacientă decât infirmieră. O chemă numai pe ea când avea nevoie de ceva.

Fu interogat din nou. Totul la el era foarte englezesc, cu excepţia faptului că pielea îi era arsă şi neagră, una dintre acele fiinţe preistorice fosilizate în mlaştini, păstrată prin istorie, aşezată înaintea ofiţerilor anchetatori.

Îl întrebară unde se aflau aliaţii în Italia şi le spuse că bănuia că ocupaseră Florenţa, dar că erau ţinuţi pe loc în orăşelele de munte dinspre nord. Linia Gotică. „Unităţile voastre sunt blocate în Florenţa şi nu pot trece de puncte strategice precum Prato şi Fiesole fiindcă germanii s-au baricadat în vile şi mănăstiri şi sunt excelent apăraţi. E o poveste veche — cruciaţii au făcut aceeaşi greşeală împotriva sarazinilor. Şi, asemeni lor, aveţi acum nevoie de oraşele fortificate. Acestea n-au fost părăsite decât în vremurile holerei.”

A bătut câmpii mai departe, exasperându-i, trădător sau aliat, nelăsându-i să ghicească niciodată cu prea mare certitudine cine era.

Acum, după luni de zile, în vila San Girolamo, în orăşelul de munte de la nord de Florenţa, în încăperea-umbrar care îi este dormitor, se odihneşte ca sculptura cavalerului mort din Ravenna. Deapănă frânturi de poveste despre oraşe-oază, urmaşii familiei Medici, stilul literar al lui Kipling, femeia care şi-a înfipt dinţii în carnea lui. Iar în caietul său de însemnări, ediţia din 1890 a Istoriilor lui Herodot, sunt alte frânturi de poveste — hărţi, fragmente de jurnal, scrieri în numeroase limbi, paragrafe tăiate din alte cărţi. Singurul lucru care lipseşte e numele lui. Nu există încă nici un indiciu care să dezvăluie cine este cu adevărat, e lipsit de nume, de grad sau batalion sau escadron. Însemnările din caietul lui sunt toate de dinainte de război, despre deserturile din Egipt şi Libia în anii ’30, presărate cu notiţe despre picturile din peşteri sau galerii de artă sau crâmpeie de jurnal în scrisul lui mărunt. „Nu e nici o brunetă”, îi spune pacientul englez Hanei când se apleacă asupra lui, „printre Madonele florentine”.

Cartea i-a rămas în mâini. Ea o desprinde de trupul lui adormit şi o pune pe noptieră. Lăsând-o deschisă, stă în picioare, privind în jos, şi citeşte. Îşi promite că nu va întoarce pagina.

Mai 1936.

Am să vă citesc o poezie, a spus soţia lui Clifton, cu vocea ei protocolară, impresie pe care ţi-o lasă întotdeauna dacă nu-i eşti foarte apropiat. Eram cu toţii în tabăra sudică, strânşi în cercul de lumină al focului.

Am umblat prin deşert.

Şi am strigat:

— O, Doamne, ia-mă din acest loc!

O voce a rostit: — Nu există deşert.

Am strigat: — Bine, dar —

Nisipul, arşiţa, orizontul gol.

O voce a rostit: — Nu există deşert.

Nimeni n-a zis nimic.

Ea a spus: Acesta a fost Stephen Crane, care nu a cunoscut niciodată deşertul.

L-a cunoscut, a spus Madox.

Iulie 1936.

Există trădări într-un război care sunt mărunte în comparaţie cu trădările noastre umane pe timp de pace. Noul amant ia obiceiurile celuilalt. Toate sunt sfărâmate, dezvăluite într-o nouă lumină. Acest lucru este realizat prin fraze încordate sau tandre, deşi inima este un organ al focului.

O poveste de iubire nu e despre cei care îşi pierd inima, ci despre cei care găsesc acea fiinţă întristată pe care, când o afli, trupul nu mai poate înşela pe nimeni, nu mai are nici o mască — nici înţelepciunea somnului, nici ritualul fasoanelor sociale. Este o mistuire a sinelui şi a trecutului.

Este aproape întuneric în încăperea verde. Hana se întoarce şi îşi dă seama că are gâtul înţepenit de încordare. A fost concentrată şi cufundată în scrisul chircit din jurnalul lui de călătorie, gros, plin de hărţi şi texte. Are chiar şi o ferigă măruntă lipită în el. Istoriile. Nu închide caietul, nu l-a atins deloc de când l-a aşezat pe noptieră. Se îndepărtează de el.

Kip se afla pe un câmp la nord de vilă când găsi mina enormă, piciorul lui — aproape călcând peste firul verde pe când traversa livada — răsucindu-se ca să-l evite, astfel încât îşi pierdu echilibrul şi căzu în genunchi. Ridică firul până ce-l simţi întins, apoi îl urmări, mergând în zigzag printre copaci.

Se aşeză la capătul lui cu geanta de pânză în poală. Mina îl şoca. O acoperiseră cu beton. Aşezaseră acolo explozivul şi apoi aşternuseră beton umed deasupra pentru a-i deghiza mecanismul şi forţa. La vreo trei metri depărtare era un copac desfrunzit. Alt copac cam la nouă metri. Iarbă de două luni crescuse peste bila de beton.

Îşi desfăcu geanta şi tăie iarba cu o foarfecă. Aşeză o mică plasă de sfoară în jurul ei şi, după ce legă o frânghie şi un scripete de o creangă a copacului, ridică încet betonul în aer. Două fire ieşeau din el şi duceau spre pământ. Se aşeză, se rezemă de copac şi se uită la ea. Viteza nu mai conta acum. Îşi scoase radioul din geantă şi îşi puse căştile pe cap. În scurt timp acestea îi pompau în urechi muzică americană de pe postul AIF. În medie două minute jumătate pentru fiecare cântec sau număr de dans. Putea să socotească în urmă, trecând prin Un şirag de perle, Baladă improvizată în do major şi alte melodii, ca să descopere câtă vreme stătuse aşa, recepţionând muzica de fond în mod inconştient.

Zgomotul nu conta. Nu se auzea nici un ticăit sau păunit slab care să semnaleze vreun pericol în acest tip de bombă. Melodia care îl distrăgea îl ajuta să gândească limpede, să pătrundă posibilele structuri ale minei, să înţeleagă caracterul celui care crease citadela de fire şi apoi turnase beton umed peste ea.

Suspendarea bilei de beton în aer, legată cu încă o sfoară, însemna că cele două fire nu puteau fi smulse oricât de dur ar fi atacat-o. Se ridică şi începu să cureţe uşurel cu dalta mina deghizată, înlăturând fărâmele de beton cu pămătuful ţinut în gură, cioplind mai departe. Se oprj din treabă doar când muzica se rătăci de pe lungimea de unde, iar el fu nevoit să prindă din nou postul, dând o nouă claritate melodiilor de dans. Foarte încet dezgropa circuitele de fire. Erau şase fire încurcate, legate într-un mănunchi, vopsite toate în negru.

Şterse de praf panoul pe care erau aşezate.