Michael Ondaatje - Pacientul englez

La Brighton amândoi ne vom scălda

Toţi peştii împreună-i vom speria

Când vom intra.

Costumul tău subţire de-l zăreşte

Tot racul va surâde ştrengăreşte

Din cleşte-n cleşte.

— Nişte versuri splendide şi senzuale, dar Richard Rodgers, se bănuieşte, voia mai multă seriozitate.

— Vezi, trebuie să-mi ghiceşti mişcările.

— De ce nu mi le ghiceşti tu pe-ale mele?

— Ţi le voi ghici, dar numai când le ştii. În momentul de faţă sunt singurul care se pricepe.

— Pun pariu că se pricepe şi Kip.

— Poate, dar nu vrea să danseze.

— Aş vrea să beau nişte vin, spuse pacientul englez, iar genistul luă un pahar cu apă, îi azvârli conţinutul pe fereastră şi turnă în el vin pentru englez.

— E prima dată când beau ceva tare de un an de zile.

Se auzi un zgomot înăbuşit, şi genistul se întoarse iute şi privi pe fereastră, în noapte. Ceilalţi încremeniră. Putea să fi fost o mină. Se întoarse din nou spre grup şi spuse.

— E-n regulă, n-a fost o mină. Părea să fi venit dintr-o zonă curăţată.

— Întoarce placa, Kip. Acum am să vă prezint De când se petrece acest lucru, melodie compusă de —. Lăsă o pauză pentru pacientul englez, care era amuţit, dând din cap, zâmbind cu vinul în gură.

— Alcoolul ăsta probabil o să mă ucidă.

— Nimic nu te poate ucide, prietene. Eşti cărbune curat.

— Caravaggio!

— George şi Ira Gershwin. Ascultaţi.

El şi cu Hana pluteau în întristarea saxofonului. Avea dreptate. Frazarea aşa de lentă, de tărăgănată, încât se simţea că muzicianul nu voia să părăsească antecamera îngustă a preludiului şi să intre în cântec, dorea să mai rămână acolo, unde povestea încă nu începuse, ca şi cum ar fi fost înnamorat de o fetişcană din prolog. Englezul murmură că introducerile unor asemenea cântece erau denumite „teme”.

Obrazul ei se odihnea pe muşchii umărului lui Caravaggio. Îi simţea acele labe teribile pe spate, pe rochia curată, şi se mişcau în spaţiul îngust dintre pat şi perete, dintre pat şi uşă, dintre pat şi firida de la fereastră în care stătea Kip. Din când în când, rotindu-se, îi zărea faţa. Stătea cu genunchii ridicaţi şi cu braţele odihnindu-se Peste ei. Sau se uita afară, pe geam, în noapte.

— Ştie careva un dans denumit Îmbrăţişarea Bosforului ? întrebă englezul.

— Nu există aşa ceva.

Kip privi umbrele înalte alunecând pe tavanul pictat, Se ridică cu greu şi se îndreptă spre pacientul englez să-i umple paharul gol, şi îi atinse buza paharului ca şi cum ar fi dat noroc. O adiere dinspre apus intrând în odaie. Şi se întoarse brusc, înfuriat. Un miros de cordită ajungându-l, o frântură a sa prin aer, şi apoi genistul se strecură afară din cameră, cu un gest de sfârşeală, lăsând-o pe Hana în braţele lui Caravaggio.

Nici o rază de bucurie în fiinţa sa, alergând de-a lungul holului întunecat. Îşi înhaţă geanta, fu într-o clipită afară din casă, coborând în goană cele treizeci şi şase de trepte ale capelei până în drum, alergând întruna, alun-gându-şi senzaţia de sfârşeală din trup.

Fusese un genist sau fusese un civil? Mirosul de flori şi ierburi de-a lungul zidului de lângă drum, colţul unui junghi într-o coastă. Un accident sau o decizie greşită. Majoritatea geniştilor erau rezervaţi, nu se amestecau prea mult cu ceilalţi. Formau un grup aparte în ceea ce privea caracterul, într-un fel asemeni celor care lucrau cu giuvaeruri şi pietre preţioase, aveau în ei o duritate şi o claritate, deciziile lor înspăimântându-i chiar şi pe cei din aceeaşi breaslă. Kip recunoscuse acea calitate printre făurarii de nestemate, dar niciodată în sine însuşi, deşi ştia că ceilalţi o vedeau în el. Geniştii nu deveneau niciodată foarte apropiaţi între ei. Când discutau îşi transmiteau doar informaţii, noi mecanisme, deprinderi de-ale inamicului. Intra în primărie, unde fuseseră încartiruiţi, şi ochii lui zăreau trei feţe şi înregistrau absenţa celei de-a patra. Sau erau patru feţe şi undeva, pe-o câmpie, trupul fără suflare al unui bătrân sau al unei fete.

Învăţase scheme structurale când intrase în armată, scheme care deveneau din ce în ce mai complicate, ca nişte noduri enorme sau ca nişte partituri muzicale. Descoperi că avea darul unei priviri tridimensionale, un ochi aparte care se putea aţinti asupra unui obiect sau a unei pagini cu informaţii şi le putea realinia, putea pătrunde toate notele false. Era din fire conservator, dar în acelaşi timp capabil să-şi imagineze cele mai teribile mecanisme, posibilitatea unui accident într-o încăpere — o prună pe masă, un copil apropiindu-se şi mâncând sâmburele de otravă, un bărbat intrând într-o odaie întunecată şi, înainte de-a se sui în pat lângă soţia lui, dărâmând o lampă cu parafină din suportul ei. Fiecare cameră era plină de un asemenea balet. Ochiul solitar putea vedea firul îngropat sub o suprafaţă, şi cum se putea răsuci un fir într-un nod acolo unde nu era văzut. Arunca romanele poliţiste cu iritare, capabil să-i depisteze pe răufăcători cu prea mare uşurinţă. Se simţea cel mai bine alături de oameni care aveau nebunia abstractă a autodidacţilor, ca mentorul său, lordul Suffolk, ca pacientul englez, încă nu se încredea în cărţi. În ultimele zile, Hana îl privise lângă pacientul englez şi i se păruse ca o inversare a lui Kim. Tânărul student era acum indian, profesorul bătrân şi înţelept era englez. Dar Hana era aceea care stătea noaptea cu bătrânul, care îl călăuzea peste munţi către râul sfânt. Chiar citiseră acea carte împreună, vocea Hanei domoală în timp ce vântul netezea flacăra lumânării de lângă ea, pagina umbrindu-se o clipă.

Se ghemui în colţul holului plin de clinchete, fermecat, fără nici un alt gând; cu mâinile încrucişate în poală şi pupilele contractate ca nişte vârfuri de ac. Simţi că într-o clipă — într-o jumătate de secundă — va avea soluţia formidabilei enigme…

Şi, într-un fel, în acele lungi nopţi de lectură şi ascultare, bănuia fata, se pregătiseră pentru tânărul soldat, băiatul devenit adult, care urma să li se alăture. Însă Hana era tânărul băiat din poveste. Şi dacă Kip trebuia să fie şi el un personaj, atunci era ofiţerul Creighton.

O carte, o schemă de noduri, un panou detonator, o încăpere cu patru oameni într-o vilă părăsită, luminată doar de lumânări şi, uneori, de văpaia vreunei furtuni, iar alteori de posibila flamă a vreunei explozii. Munţii şi dealurile şi Florenţa, oarbe, lipsite de curent electric. Lumina de lumânare ajunge până la mai puţin de cincizeci de metri. De la o distanţă mai mare nu mai e nimic în acest loc, privind dinspre lumea exterioară. Sărbătoriseră în această seară, în scurta petrecere din camera pacientului englez, aventuri simple — Hana, somnul din grădină, Caravaggio, „găsirea” gramofonului, iar Kip o dezamorsare dificilă, deşi aproape că uitase acel moment. De felul său, se simţea stânjenit în festivităţi, în momente de victorie.

La numai cincizeci de metri de ei nu mai era nici o reprezentare a prezenţei lor în lume, nici un sunet sau imagine a lor în ochiul văii, pe când umbrele Hanei şi a lui Caravaggio pluteau pe pereţi, iar Kip stătea învăluit confortabil în ghiocul firidei sale şi pacientul englez îşi sorbea vinul şi îi simţea tăria filtrându-se prin trupul său nefolosit, aşa încât fu în scurt timp ameţit, vocea lui amintind de şuieratul unei vulpi a deşertului, amintind de fâlfâitul sturzului de pădure din Anglia care, susţinea el, putea fi găsit numai în Essex, dat fiind că îi mergea bine doar într-o zonă unde creşteau levănţica şi pelinul. Toată ardoarea bărbatului ars se afla în creierul său, gândise genistul pentru sine, aşezat în firida de piatră. Apoi ÎŞ lîntoarse brusc capul, ştiind ce se întâmplase când auzi sunetul, sigur pe el. Se uitase din nou către ei şi, pentru prima dată în viaţă, minţise — „E-n regulă, n-a fost o mina. Părea să fi venit dintr-o zonă curăţată” — pregătit să aştepte până ce-l ajungea mirosul de cordită.