Michael Ondaatje - Pacientul englez

Lucrând la Cairo la începutul războiului, fusese instruit să inventeze agenţi dubli sau fantome cărora să ledea substanţă. Fusese responsabil pentru un agent imaginar denumit „Brânză”, şi petrecuse săptămâni întregi învelindu-l în amănunte reale, dându-i calităţile unei persoane adevărate — cum ar fi lăcomia şi o înclinare spre beţie — prilej cu care răspândea zvonuri false printre duşmani. La fel cum unii pentru care lucrase la Cairo inventaseră plutoane întregi în inima deşertului. Trăise într-o vreme de război, în care tot ce se oferea celor din jur era o minciună. Se simţise ca un om în bezna unei odăi, imitând chemarea unei păsări.

Dar aici îşi lepădau din piei. Nu puteau imita decât ceea ce erau. Singura apărare era căutarea adevărului din ceilalţi.

Fata trage jos de pe raftul bibliotecii romanul Kim şi, în picioare, sprijinindu-se de pian, începe să scrie pe pagina albă de la sfârşit.

El spune că tunul — Zam-Zammah — încă mai e acolo, în faţa muzeului din Lahore. Fuseseră două, fabricate din căni şi castroane de metal colectate de la fiecare familie hindusă din oraş — drept jizya, sau taxă. Acestea au fost topite, şi din ele s-au făcut tunurile. Au fost folosite în numeroase bătălii din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea împotriva sikh-ilor. Celălalt tun a fost pierdut într-o bătălie, la trecerea râului Chenab —

Închide cartea, se suie pe un scaun şi o cuibăreşte înapoi pe raftul înalt, invizibil.

Intră în dormitorul pictat cu o nouă carte şi îi anunţă titlul.

— Nici o carte pentru moment, Hana.

Ea se uită la el. Are, chiar şi acum, gândeşte ea, ochi frumoşi. Toate se petrec acolo, în acea privire cenuşie sosită din noaptea sa. Are o senzaţie de priviri nenumărate care licăresc asupra ei o clipă, apoi trec mai departe, ca un far.

— Nici o altă carte. Dă-mi-l doar pe Herodot.

Ea îi aşează volumul masiv, pătat, în mâini.

— Am văzut ediţii ale Istoriilor cu un chip sculptat al autorului pe copertă. O statuie găsită într-un muzeu din Franţa. Dar nu mi-l imaginez deloc pe Herodot aşa. Îl văd mai mult ca pe unul dintre acei bărbaţi ascetici ai deşertului care călătoresc din oază în oază, făcând negoţ cu legende ca şi cum ar fi un schimb de seminţe, absorbind totul fără suspiciune, construind un miraj. „Această istorie a mea”, spune Herodot, „a căutat de la început aspectele suplimentare argumentului central”. Ce găseşti în cartea lui sunt fundături din mersul istoriei — cum se trădează oamenii unii pe alţii în numele ideii de naţie, cum se îndrăgostesc oamenii… Câţi ani ziceai că ai?

— Douăzeci.

— Eram mult mai în vârstă când m-am îndrăgostit.

Hana face o pauză.

— De cine?

Dar ochii lui sunt deja departe.

— Păsările preferă copaci cu crengi moarte, spuse Caravaggio. Aşa pot avea o vedere completă din locul unde se aşează. Pot zbura în orice direcţie.

— Dacă te referi la mine, spuse Hana, eu nu sunt o pasăre. Adevărata pasăre e tipul de sus.

Kip încearcă să şi-o închipuie ca pasăre.

— Spune-mi, e posibil să iubeşti pe cineva care nu e la fel de deştept ca tine? Caravaggio, într-un iureş de morfină, căuta nod în papură. Ăsta e un lucru care m-a preocupat aproape toată viaţa mea sexuală — care a început târziu, ţin să informez acest select auditoriu. De asemenea, plăcerea senzuală a conversaţiei mi-a apărut abia după ce m-am însurat. Niciodată nu considerasem cuvintele ca fiind erotice. Câteodată chiar îmi place mai mult să vorbesc decât să regulez. Fraze. O droaie despre una, o droaie despre alta şi pe urmă iar de la capăt. Cu cuvintele necazul e că, flecărind, te poţi împotmoli într-un colţ, în timp ce, regulând, nu te împotmoleşti niciodată.

— Iată filosofia unui bărbat, murmură Hana.

— Ei bine, mie nu mi s-a întâmplat, continuă Caravaggio, poate ţi s-a întâmplat ţie, Kip, când ai venit la Bombay din munţi, sau când ai sosit în Anglia pentru pregătirea militară. Mă întreb, s-o fi împotmolit careva regulând? Câţi ani ai, Kip?

— Douăzeci şi şase.

— Mai în vârstă decât mine, spuse fata.

— Mai în vârstă decât Hana. Ai putea să te îndrăgosteşti de ea dacă n-ar fi mai deşteaptă decât tine? Adică, poate că nu e mai deşteaptă decât tine. Dar nu e important pentru tine să crezi că e mai deşteaptă ca să te îndrăgosteşti de ea? Ia gândeşte-te. Ea e obsedată de englez pentru că ştie atât de multe. Ne aflăm pe o câmpie nemărginită când vorbim cu tipul ăla. Nici măcar nu ştim dacă e englez. Probabil că nu e. Vezi tu, cred că lumii îi e mai uşor sâ se îndrăgostească de el decât de tine. De ce? Pentru că dorim să cunoaştem, să aflăm cum se potrivesc toate piesele. Povestitorii seduc, cuvintele ne ţintuiesc în colţuri. Vrem mai mult decât orice să creştem şi să ne schimbăm. Eroica lume nouă.

— Nu cred, spuse Hana.

— Nici eu. Hai să-ţi spun despre cei de vârsta mea. Cel rnai rău e că lumea presupune că ţi-ai dezvoltat deja caracterul până acum. Necazul cu vârsta mijlocie e că toţi cred că te-ai format în întregime. Iată.

Aici Caravaggio îşi ridică mâinile înaintea Hanei şi a lui Kip. Ea se sculă şi se duse în spatele lui şi îi aşeză un braţ în jurul gâtului.

— Nu face asta, David, bine?

Îşi înfăşură uşurel mâinile în jurul mâinilor lui.

— Deja avem un palavragiu nebun sus.

— Uită-te la noi — stăm aici aşa cum stau cei putrezi de bogaţi în vilele lor putrede sus pe dealurile putrede, când se face prea cald în oraş. E nouă dimineaţa — tipul de sus doarme. Hana e obsedată de el. Eu sunt obsedat de echilibrul mental al Hanei, sunt obsedat de propriul meu „echilibru”, iar Kip probabil o să sară în aer într-o bună zi. De ce? Pentru cine? Are douăzeci şi şase de ani. Armata britanică îl învaţă nişte deprinderi şi americanii îl instruiesc mai departe şi echipa de genişti e pregătită, e decorată şi trimisă printre îmbelşugatele coline. Se folosesc de tine, băietane, după cum spun galii. Eu nu mai stau mult pe-aici. Vreau să te duc acasă. Cară-te naibii din Cetatea-Capcană.

— Potoleşte-te, David. El va trăi.

— Genistul care a sărit în aer noaptea trecută — cum îl chema?

Tăcere din partea lui Kip.

— Cum îl chema?

— Sam Hardy. Kip se duse la fereastră şi se uită afară, ieşind din conversaţie.

— Problema noastră a tuturor este că suntem unde n-ar trebui să fim. Ce căutăm în Africa, în Italia? Ce caută Kip dezamorsând bombe prin livezi, pentru numele lui Dumnezeu? Ce treabă are el să lupte în războaie englezeşti? Un ţăran de pe frontul de vest nu poate reteza o creangă dintr-un copac fără să-şi distrugă ferăstrăul. De ce? Din cauza mulţimii de schije înfipte în el în ultimul război. Până şi arborii sunt îmbibaţi de bolile aduse de noi. Armatele te îndoctrinează şi te lasă aici şi se cară în altă parte să stârnească necazuri, aşa, fără nici un rost, inky-dinky parlez-vous [21] Inky-dinky parlez-vous (vers dintr-un marş militar britanic din primul război mondial însemnând „fără nici un motiv anume”, „iac-aşa”. . Ar trebui să plecăm de aici cu toţii, împreună.

— Nu-l putem lăsa pe englez.

— Englezul ne-a lăsat pe noi cu luni în urmă, Hana, e cu beduinii sau pe undeva printr-o grădină englezească plină de brumărele şi alte rahaturi. Probabil că nici nu şi-o aminteşte pe femeia în jurul căreia se învârte, despre care încearcă să povestească. Habar nu are unde naibii se află. Crezi că sunt furios pe tine, nu-i aşa? Fiindcă te-ai îndrăgostit. Aşa crezi? Un unchi gelos. Mi-e teamă pentru tine. Vreau să-l ucid pe englez, pentru că e singurul lucru care te poate salva, care te poate scoate de aici. Şi începe să-mi placă de el. Părăseşte-ţi postul. Cum poate Kip să te iubească dacă nu eşti destul de deşteaptă cât să-l convingi să nu-şi mai rişte viaţa?