Michael Ondaatje - Pacientul englez

Călătoria mea prin Deşertul Libiei de la Sokum pe coasta Mediteranei până la El Obeid în Sudan a urmat unul dintre rarele trasee ale suprafeţei terestre care prezintă numeroase şi diverse particularităţi geografice de mare interes…

Anii de pregătiri şi cercetări şi căutări de fonduri nu sunt niciodată menţionaţi în aceste săli învelite în lemn de stejar. Vorbitorul de săptămâna trecută a consemnat pierderea a treizeci de persoane în gheţurile Antarcticii. Pierderi asemănătoare în arşiţă extremă sau furtuni sunt anunţate cu minime elogii. Toate aspectele umane şi financiare se află la periferia subiectului în discuţie — care este suprafaţa terestră şi ale sale „particularităţi geografice de mare interes”.

Pot alte depresiuni din această regiune, pe lângă mult-discutata Wadi Rayan, fi considerate adecvate pentru a fi folosite în scopul unei irigări sau asanări a Deltei Nilului? Sunt rezervele arteziene de apă din oaze treptat în scădere? Unde să căutăm misterioasa „Zerzura”? Mai sunt şi alte oaze „pierdute” de descoperit? Unde se află mlaştinile pline de broaşte ţestoase menţionate de Ptolemeu?

John Bell, director al Prospecţiunilor prin Deşert, cu baza în Egipt, a pus aceste întrebări în anul 1927. În anii ’30 prelegerile au devenit şi mai modeste. Aş dori să adaug câteva remarci la unele idei prezentate în interesanta discuţie despre „Geografia Preistorică a Oazei Kharga”. La mijlocul anilor ’30 oaza pierdută, Zerzura, a fost descoperită de Ladislaus de Almâsy şi colegii săi.

În 1939 marea decadă a expediţiilor în Deşertul Libiei s-a încheiat şi acest vast şi tăcut colţ de lume a devenit un teatru de război.

Din dormitorul-umbrar, pacientul ars contemplă imense depărtări. Asemeni cavalerului mort din Ravenna, al cărui trup de marmură pare a fi viu, aproape fluid, care îşi are capul înălţat pe o pernă de piatră, pentru a putea privi pe deasupra vârfurilor picioarelor, în zare. Mai departe de mult râvnita ploaie din Africa. Spre întreaga lor viaţă la Cairo. Muncile şi zilele lor.

Hana stă aşezată lângă patul lui şi îl însoţeşte ca un scutier în toate aceste călătorii.

În 1930 am început să trasăm pe hartă partea cea mai întinsă a Platoului Gilf Kebir, în căutarea oazei pierdute denumite Zerzura. Cetatea Salcâmilor.

Eram europeni ai deşertului. John Bell localizase Gilf-ul în 1917. Apoi Kemal el Din. Apoi Bagnold, care şi-a croit drum spre sud prin Marea de Nisip. Madox, Walpole de la Prospecţiuni în Deşert, Excelenţa Sa Wasfi Bey, Casparius-fotograful, doctorul Kadar — geologul şi Berrnann. Iar Gilf Kebir — acel platou imens aşezat în Deşertul Libiei, de mărimea Elveţiei, cum îi plăcea lui Madox să spună — era inima noastră, coastele sale abrupte către est şi vest, platoul înclinându-se treptat către nord. Se înălţa din deşert la şase sute de kilometri depărtare de Nil, înspre vest.

Egiptenii din epocile timpurii credeau că nu exista apă la vest de oraşele-oază. Lumea se termina acolo. Teritoriul din interior era lipsit de apă. Dar în pustietatea deserturilor eşti întotdeauna înconjurat de istorie neştiută. Triburi Tebu şi Senussi cutreieraseră pe acolo, stăpânind izvoare pe care le apărau învăluindu-le într-o mare taină. Umblau zvonuri despre ţinuturi fertile cuibărite în inima deşertului. Scriitori arabi din secolul al XII-lea au povestit despre Zerzura. „Oaza Măruntelor Zburătoare.” „Cetatea Salcâmilor.” În Cartea Tăinuitelor Comori, Kitab al Kanuz, Zerzura este descrisă ca o cetate albă, „albă ca o porumbiţă”.

Uită-te pe o hartă a deşertului Libiei şi vei vedea nişte nume. Kemal el Din care, în 1925, aproape de unul singur, a realizat prima mare expediţie modernă. Bagnold 1930-1932. Almasy — Madox 1931-l937. Puţin spre nord de Tropicul Racului.

Eram o mână de oameni formând un fel de naţie aparte între cele două războaie mondiale, întocmind hărţi şi explorând apoi mai departe. Ne adunam la Dakhla şi Kufra ca şi cum ar fi fost baruri sau cafenele. O societate a oazelor, o numea Bagnold. Ne ştiam unul altuia amănuntele cele mai personale, deprinderile şi slăbiciunile. I-am iertat totul lui Bagnold pentru felul în care a descris dunele. Canelurile şi nisipul vălurit se aseamănă cu scobitura din cerul gurii unui câine. Acesta era adevăratul Bagnold, un om în stare să-şi vâre mâna iscoditoare între fălcile unui câine.

1930. Prima noastră călătorie, spre sud, pornind de la Jaghbub prin deşert, trecând prin teritoriul triburilor Zwaya şi Majabra. O călătorie de nouă zile pana la El Taj. Madox şi Bermann, alţi patru. Câteva cămile, un cal si câine. La plecare, ne-au spus vechea gluma. „Daca porneşti la drum într-o furtună de nisip, vei avea noroc”.

Am poposit în prima noapte la treizeci de kilometri spre sud. A doua zi de dimineaţă ne-am trezit şi am ieşit din corturi la cinci. Prea frig ca să mai putem dormi. Ne-am apropiat de focuri şi ne-am aşezat în lumina lor, aprinsă în vastul întuneric din jur. Deasupra noastră luceau ultimele stele. Răsăritul n-avea să sosească în mai puţin de două ore. Ne-am trecut unii altora pahare de ceai fierbinte. Cămilele se hrăneau, pe jumătate adormite, mestecând curmalele cu tot cu sâmburi. Ne-am mâncat micul dejun şi apoi am băut încă trei pahare cu ceai.

Câteva ore mai târziu ne aflam în inima furtunii de nisip care ne lovise în mijlocul dimineţii însorite, ivindu-se din senin. Adierea care ne răcorise se înteţise treptat. În cele din urmă ne-am uitat în jos, şi faţa deşertului era schimbată. Dă-mi cartea… aici. Iată uimitoarea descriere făcută de Hassanein Bey unor asemenea furtuni.

E ca şi cum pe sub întreaga suprafaţă a pământului ar trece nişte ţevi cu abur, cu mii de oriftcii prin care ţâşnesc jeturi mărunte. Nisipul saltă în mici coloane şi sfârleze. În-cet-încet vâltoarea creşte, pe măsură ce vântul îşi înteţeşte suflarea. Pare că întregul înveliş al deşertului se înalţă, supus unei forţe care îl împinge de dedesubt. Pietrele mai mari ţi se izbesc de picioare, de genunchi, de coapse. Firele de nisip ţi se suie pe trup până ce-ţi ating faţa şi îţi trec apoi peste cap. Cerul e închis, numai obiectele cele mai apropiate se mai pot întrezări, universul e înţesat.

A trebuit să ne continuăm drumul. Dacă te opreşti, nisipul se adună, cum face în jurul oricărui obiect staţiona, şi te prinde ca într-o temniţă. Eşti pierdut pe veci. O furtună de nisip poate dura cinci ore. Chiar şi când călătoream în camioane, în anii care au urmat, trebuia să conducem mai aparte, fără să vedem nimic înaintea noastră. Cele mai mari orori soseau noaptea. O dată, la nord de Kufra, am fost loviţi de o furtună pe întuneric. Ora trei dimineaţa. Vântul a smuls corturile din ancorele lor şi ne-am rostogolit cu tot cu ele, înghiţind nisip aşa cum o barcă ia apă când se scufundă, apăsaţi, sufocându-ne, până ne-a salvat o călăuză, tăind corturile.

Am trecut prin trei furtuni în nouă zile. Ne-am rătăcit de micile orăşele din deşert în care sperasem să ne reîmprospătăm rezervele. Calul a dispărut. Trei dintre cămile au murit. În ultimele două zile n-am mai avut deloc mâncare, numai ceai. Ultima legătură cu orice altă lume era clinchetul urnei de ceai înnegrite de foc şi lingura cu coadă lungă şi paharul care se îndrepta spre noi în bezna zorilor de zi. După a treia noapte am încetat să mai vorbim. Nu mai conta decât focul şi lichidul brun, esenţial.

Doar întâmplarea ne-a făcut să dăm peste un orăşel al deşertului, El Taj. M-am plimbat prin souk [24] Souk — piaţă în aer liber în ţările islamice din nordul Africii şi Orientul Mijlociu. , pe aleea ceasurilor cântătoare, spre uliţa barometrelor, pe lângă staluri cu cartuşe, tarabe cu sos de roşii italian şi alte conserve aduse din Benghazi, stambă din Egipt, ornamente din pene de struţ, dentişti stradali, negustori de cărţi. Eram încă muţi, răsfirându-ne fiecare pe calea lui. Am înregistrat această lume nouă încet, ca şi cum ne-am fi revenit, salvaţi de la un înec. În piaţa centrală din El Taj ne-am aşezat şi am mâncat carne de miel, orez, plăcinte badawi, şi am băut lapte cu miez de migdale. Toate acestea după lunga aşteptare a celor trei pahare rituale de ceai cu aromă de ambră şi mentă.