Michael Ondaatje - Pacientul englez

— Dacă ţi-aş încredinţa viaţa mea, ai scăpa-o pe jos. Nu-i aşa?

Nu am zis nimic.

Când îl visă întâia oara se trezi alături de soţul ei, ţipând.

În patul conjugal, rămase uitându-se fix la cearşaf, cu gura deschisă. Soţul ei îi puse o mână pe spate.

— Coşmar. N-avea nici o grijă.

— Da.

— Să-ţi aduc nişte apă?

— Da.

Nu voia să se mişte. Nu voia să se întindă din nou în acel spaţiu în care fuseseră împreună.

Visul avusese loc în această cameră — mâna lui pe gâtul ei (şi şi-l atinse acum), furia lui îndreptată spre ea, aceeaşi pe care o simţise în cele câteva daţi când îl întâlnise. Nu, nu furie, ci lipsă de interes, iritare la faptul că o femeie măritată se afla printre ei. Erau încovoiaţi ca două animale, iar el îi supusese gâtul, arcuit spre spate, încât nici nu putea să respire în dorinţa ei.

Soţul ei îi aduse paharul pe-o farfurioară, dar ea nu-şi putu ridica braţele, îi tremurau, slăbite. El îi duse cu stângăcie paharul la gură, să poată înghiţi apa plină de clor, o parte scurgându-i-se pe bărbie, picurându-i pe pântece. Când se întinse pe pat, nici nu mai avu timp să se gândească la ce văzuse în vis, căzu într-un somn rapid şi profund.

Acela fusese primul semn. Şi-l aminti la un moment dat în ziua următoare, dar era ocupată atunci şi refuză să lase semnificaţia lui să i se cuibărească în minte, o alungă; fusese o ciocnire accidentală într-o noapte aglomerată, ni-mic mai mult.

Un an mai târziu sosiră celelalte vise, blânde, mult mai periculoase. Şi, chiar şi în primul dintre acestea, îşi aminti mâinile lui pe gâtul ei şi aşteptă ca starea de calm dintre ei să se abată spre violenţă.

Cine aşterne fărâmele de hrană care te-ademenesc? Spre o persoană la care niciodată nu te-ai gândit în felul acesta. Un vis. Şi, mai târziu, un alt şir de vise.

El spuse mai târziu că fusese apropierea dintre ei. Împreună, în deşert. Aici aşa se întâmplă, spuse. Îi plăcea cuvântul — apropierea apei, apropierea a două sau trei trupuri într-o maşină navigând peste Marea de Nisip timp de şase ore. Genunchiul ei transpirat lângă schimbătorul de viteze al maşinii, genunchiul ei zdruncinându-se, săltând la fiecare hârtoapă. În deşert ai timp să te uiţi la toate, să raţionezi asupra coregrafiei tuturor obiectelor din jurul tău.

Când vorbea aşa, ea îl ura, ochii rămânându-i politicoşi, mintea însă dorind să-l pălmuiască. Dintotdeauna avusese dorinţa de a-i trage o palmă, şi îşi dădu seama că până şi acest fapt avea o natură senzuală. Pentru el toate relaţiile intrau într-un tipar. Erai clasat — apropiere sau depărtare. La fel cum, după el, istoriile lui Herodot explicau toate tipurile de societate. Presupunea că era versat în felurile de-a fi ale lumii, pe care în fapt o părăsise cu ani în urmă, luptându-se de atunci să cerceteze lumea doar pe jumătate inventată a deşertului.

La aeroportul din Cairo încărcară echipamentul în maşini, soţul ei rămânând în urmă, să verifice sistemul de alimentare cu combustibil al Moliei înainte ca cei trei bărbaţi să plece la drum a doua zi de dimineaţă. Madox se duse la una dintre ambasade să trimită o telegramă. Iar el se ducea în oraş să se îmbete, cum făcea de obicei la Cairo, în serile dinainte de plecare, mergând întâi la Opera Casino a lui Madame Badin, iar mai târziu dispărând pe străduţele din spatele hotelului Pasha. Avea să-şi facă bagajul înainte de-a ieşi în oraş, ca să trebuiască doar să se suie în maşină a doua zi de dimineaţă, mahmur.

Deci o conduse în oraş, aerul din jur umed, traficul încet şi greoi din cauza orei de vârf.

— E aşa de cald. Mi-ar prinde bine o bere. Vrei una?

— Nu, am de aranjat o mulţime de treburi în următoarele două ore. Îmi pare rău.

— E-n regulă, spuse ea. Nu vreau să te reţin.

— Mergem la o bere când mă întorc.

— Îîn trei săptămâni, aşa-i?

— Cam aşa ceva.

— Tare-aş fi vrut să vin şi eu.

El nu spuse nimic drept răspuns. Trecură peste podul Bulaq şi traficul se încetini şi mai mult. Prea multe căruţe, prea mulţi pietoni care credeau că străzile le aparţineau. O coti spre sud de-a lungul Nilului spre hotelul Semiramis, unde locuia ea, chiar în spatele cazărmii.

— De data asta ai să găseşti Zerzura, nu-i aşa?

— Am s-o găsesc de data asta.

Era la fel ca întotdeauna. Nici nu se uitase la ea tot drumul, chiar şi când stătuseră înţepeniţi într-un loc mai mult de cinci minute.

La hotel fu mult prea politicos. Când se purta aşa, îl plăcea şi mai puţin; trebuiau să pretindă cu toţii că această poză era curtoazie, amabilitate. Îi amintea de un câine îmbrăcat. La naiba cu el. Dacă soţul ei n-ar fi trebuit să lucreze cu el, ar fi preferat să nu-l mai vadă niciodată.

El îi scoase rucsacul din portbagajul maşinii şi se preoţi să i-l ducă în holul hotelului.

— Lasă, îl iau eu. Fusta îi era umedă de transpiraţie la spate când se dădu jos din maşină.

Portarul se oferi să-i care rucsacul, dar el spuse, „Nu,vrea să-l ducă singură”, şi ea se enervă din nou la prezumţia lui. Portarul îi lăsă în pace. Ea se întoarse spre el şi el îi dădu bagajul, aşa încât se trezi drept în faţa lui, cu ambele mâini ţinând cu stângăcie geanta grea înaintea ei.

— Bun. La revedere. Noroc.

— Da. O să am grijă de ceilalţi. Vor fi în siguranţă. Ea încuviinţă din cap. Stătea în umbră, iar el, ca şi cum n-ar fi observat lumina crudă, stătea drept în soare. Apoi făcu un pas înainte, şi mai aproape, şi ea se gândi o clipă că avea s-o îmbrăţişeze. În schimb, el îşi întinse mâna dreaptă şi o trecu dintr-o singură mişcare peste gâtul ei gol, încât pielea îi fu atinsă de întregul lui antebraţ umed.

— La revedere.

Se sui înapoi în maşină. Ea îi simţea acum sudoarea, ca sângele lăsat de tăişul unui cuţit, pe care gestul braţului lui părea să-l fi imitat.

Ea ridică o pernă şi şi-o aşează în poală ca pe un scut împotriva lui. „Dacă mă vei iubi, n-am să ascund acest lucru. Dacă te voi iubi, n-am să ascund acest lucru.”

Îşi duce perna în dreptul inimii, ca şi cum ar vrea să sufoce acea parte din ea care se răzvrătise.

— Ce urăşti cel mai mult? o întreabă.

— Minciuna. Dar tu?

— Posesiunea, spune el. Când mă părăseşti, uită-mă. Pumnul ei porneşte spre el şi izbeşte tare în osul de dedesubtul ochiului. Apoi ea se îmbracă şi pleacă.

În fiecare zi el se întoarce acasă şi se uită în oglinda la vânătaia neagră. A devenit curios, nu atât despre vânătaie, cât despre forma propriei sale feţe. Sprâncenele lungi, pe care nu prea le observase înainte, firele albe din părul de culoarea nisipului. Nu se privise aşa într-o oglindă de anide zile. Chiar că era lungă sprânceana aia.

Nimic nu-l poate ţine departe de ea.

Când nu e în deşert cu Madox, sau cu Bermann prin bibliotecile arabe, o întâlneşte în parcul Groppi — lângă grădinile de pruni udate din abundenţă. Acolo ea e cea mai fericită. E o femeie care duce dorul umezelii, care a iubit întotdeauna scundele garduri vii şi ferigile verzi. Pe când lui atâta verdeaţă îi pare un carnaval.

Din parcul Groppi dau un ocol către oraşul vechi, Cairo Sud, pieţe prin care puţini europeni se abat. In camerele lui pereţii sunt acoperiţi de hărţi. Şi, în ciuda încercărilor lui de a o mobila, locuinţa lui încă mai are un aer de tabără de pornire.