Michael Ondaatje - Pacientul englez

Dar pe noi ne interesa însemnătatea pe care existenţa noastră o putea avea pentru trecut. Noi navigam spre trecut. Eram tineri. Ştiam că puterea şi marile averi erau lucruri trecătoare. Adormeam toţi cu vorbele lui Herodot in minte. Căci acele cetăţi care fuseseră măreţe în vremurile de demult trebuie să fi devenit acum mărunte, iar cele măreţe în vremea vieţii mele fuseseră mărunte în aniidinainte… Norocul omului nu stă niciodată în loc.

În 1936 un tânăr pe nume Geoffrey Clifton a întâlnit la Oxford un prieten care i-a povestit ce făceam noi. M-a contactat, a doua zi s-a căsătorit şi, după două săptămâni, a zburat cu soţia lui spre Cairo.

Cuplul a intrat în cercul nostru — noi patru, prinţul Kemal el Din, Bell, Almasy şi Madox. Numele care încă ne stătea pe buze era Gilf Kebir. Undeva, în Golf, se ascundea Zerzura, al cărei nume apare în scrieri arabe datând încă din secolul al XIII-lea. Când călătoreşti aşa de departe în timp ai nevoie de un avion, şi tânărul Clifton era bogat şi ştia să piloteze şi avea un avion.

Clifton ne-a întâlnit în El Jof, la nord de Uweinat. Stătea în avionul lui pentru două persoane, iar noi ne-am îndreptat spre el din tabăra de pornire. S-a ridicat în picioare în carlingă şi şi-a turnat ceva de băut din termos. Noua lui soţie era aşezată lângă el.

„Botez acest loc Clubul Privat în Aer Liber Bir Messaha”, anunţă el.

Am urmărit şovăiala prietenoasă presărată pe faţa soţiei lui, părul ei ca o coamă de leu când şi-a scos casca de piele.

Erau tineri, păreau a fi copiii noştri. S-au dat jos din avion şi au dat mâna cu noi.

Era anul 1936, începutul poveştii noastre…

Au sărit de pe aripa avionului de tip Molie. Clifton s-a îndreptat spre noi oferindu-ne termosul, şi am sorbit cu toţii din alcoolul încălzit. Lui îi plăceau ceremoniile. Îşi numise avionul Ursuleţul Rupert [27] Ursuleţul Rupert — erou de desene animate în Marea Britanie. . Nu cred că iubea deşertul, dar avea pentru el o afecţiune crescută din admiraţia faţă de disciplina noastră rigidă, în care îşi dorea să fie inclus — ca un student vesel care totuşi respectă tăcerea într-o bibliotecă. Nu ne aşteptasem ca el să-şi aducă şi soţia, dar am avut, îmi închipui, o reacţie politicoasă. Ea stătea în picioare acolo, şi nisipul i se aduna în coamă.

Oare ce însemnam noi pentru această tânără pereche? Unii dintre noi scriseseră cărţi despre formarea dunelor, dispariţia şi reapariţia oazelor, civilizaţiile pierdute ale deşertului. Păream a fi preocupaţi numai de lucruri care nu puteau fi cumpărate sau vândute, lipsite de interes pentru lumea din afară. Ne certam în legătură cu latitudinea sau cu vreun eveniment care avusese loc cu şapte sute de ani în urmă. Teorii ale explorării. Că Abd el Melik Ibrahim el Zwaya, care locuia în oaza Zuck, unde creştea cămile, a fost prima persoană din acele triburi care a înţeles principiul fotografiilor.

Soţii Clifton erau în ultimele zile ale lunii lor de miere. I-am lăsat în compania celorlalţi şi m-am dus să mă întâlnesc cu cineva în Kufra şi am petrecut mai multe zile cu el, verificând teorii pe care le ţinusem secrete faţă de restul membrilor expediţiei. M-am întors la tabăra de pornire din El Jof după trei zile.

Focul aprins în deşert ardea între noi. Soţii Clifton, Madox, Bell şi eu. Dacă te lăsai pe spate câţiva centimetri, erai înghiţit de întuneric. Katharine Clifton începu să recite ceva, şi capul îmi dispăru din nimbul de lumină al focului de tabără, care mistuia crenguţe.

Avea o faţă cu trăsături clasice. Părinţii ei erau celebri, se pare, în domeniul istoriei dreptului. Eram unul dintre acei oameni care nu gustă poezia, până când am auzit o femeie recitând-o. Şi acolo, în inima deşertului, ea şi-a adus printre noi anii de studiu la universitate, pentru a ne descrie stelele — aşa cum Adam a învăţat-o tandru pe o femeie, în metafore graţioase.

În noaptea aceea m-am îndrăgostit de o voce. Doar de-o voce. N-am vrut să aud nimic altceva. M-am ridicat şi-am plecat de lângă foc.

Ea era o salcie. Oare cum avea să fie în iarna anilor ei, la vârsta mea? O mai văd încă, şi am s-o văd mereu, cu ochiul lui Adam. Acele membre neîndemânatice coborând dintr-un avion, ea aplecându-se printre noi să înteţească un foc, cotul ei ridicat şi îndreptat spre mine când bea dintr-o gamelă.

Câteva luni mai târziu a valsat cu mine, când ieşisem cu toţii la dans, în grup, la Cairo. Deşi puţin ameţită de băutură, avea o privire de netrecut. Până şi azi cred că imaginea care o descrie în întregime este aceea de atunci, când ttam amândoi pe jumătate beţi, când încă nu eram amanţi.

Toţi aceşti ani am încercat să aflu ce-mi arăta cu acea privire. Părea a fi dispreţ. Aşa mi s-a părut. Acum bănuise că mă studia. Era o inocentă, surprinsă de ceva în mine. Eu mă purtam aşa cum mă purtam de obicei în baruri, dar de această dată într-o companie greşită. Sunt unul dintre aceia care-şi ţin deoparte codurile de comportament. Uitam că era mai tânără decât mine.

Mă studia. Ce simplu. Iar eu pândeam o mişcare greşită în privirea ei de statuie, ceva care s-o dea de gol.

Dă-mi o hartă şi-ţi voi clădi o cetate. Dă-mi un creion şi-ţi voi desena o încăpere, în sudul oraşului Cairo, cu hărţi ale deşertului pe pereţi. Mereu deşertul printre noi. Mă trezeam şi-mi ridicam privirea spre harta vechilor aşezări de pe coasta mediterană — Gazala, Tobruk, Mersa Matruh — şi, spre sud, uedurile desenate de mână, şi în jurul lor toate nuanţele de galben pe care le invadasem, în care încercasem să ne cufundăm. Misiunea mea este să descriu pe scurt cele câteva expediţii care s-au îndreptat spre Gilf Kebir. Puţin mai târziu, doctorul Bermann ne va călăuzi înapoi spre deşert, spre existenţa sa cu mii de ani în urmă…

Aşa li s-a adresat Madox celorlalţi geografi la Kensington Gore. Însă adulter n-ai să găseşti în procesele verbale ale Societăţii Geografice. Camera noastră nu apare niciodată în rapoartele detaliate care au înregistrat fiecare colină şi fiecare moment al istoriei.

În Cairo, pe aleea papagalilor de import, eşti bătut la cap de păsări aproape vorbitoare. Păsările strigă şi fluieră aşezate în şiruri lungi ca un bulevard cu pene. Ştiam ce trib a călătorit pe care drum al mătăsii sau al cămilelor, aducându-le în micuţele lor palanchine peste întreg deşertul. Călătorii de patruzeci de zile, după ce păsările fuseseră prinse de sclavi sau culese ca nişte flori din grădini ecuatoriale şi puse în cuşti de bambus pentru a pluti pe acel râu care este comerţul. Păreau nişte mirese într-un ritual de curtare medieval.

Stăteam printre ele. Îi arătam un oraş care era nou pentru ea.

Palma ei mi-a atins încheietura mâinii.