Michael Ondaatje - Pacientul englez

„Pennsylvania, şase-cinci-o-o-o”, gâfâie tânărul soldat.

Fata învaţă toate nuanţele întunecimii lui. Culoarea antebraţului suprapusă pe culoarea gâtului. Culoarea palmelor, obrajilor, a pielii de sub turban. Întunericul degetelor despletind fire roşii şi negre, sau pe pâinea pe care o ridică din gamela de metal pe care încă o mai foloseşte la masă. Apoi se scoală în picioare. Autosuficienţa lui le pare insolentă, deşi, fără îndoială, el o consideră o excesivă politeţe.

Cel mai mult iubeşte culorile umede de pe gâtul lui când se spală. Şi pieptul cu sudoarea sa, pe care îl apucă degetele ei când îi este deasupra, şi braţele puternice, întunecate în bezna din cortul lui, sau, o dată, în camera ei, când lumina dinspre oraşul din vale, în sfârşit ieşit din starea de asediu, se înălţase printre ei ca un amurg şi îi dezvăluise trupul.

Mai târziu ea îşi va da seama că el nu-şi permisese niciodată să îi rămână îndatorat, sau ea, lui. Va privi fix acest cuvânt într-un roman, îl va ridica din carte şi îl va purta spre un dicţionar. Îndatorat. A avea o obligaţie. Iar el va şti, n-a lăsat să se întâmple vreodată aşa ceva. Dacă ea traversează cei două sute de metri de grădină înnoptată până la el, este voia ei, şi e posibil să-l găsească dormind, nu din lipsă de iubire, ci de nevoie, pentru a avea mintea clară în faţa obiectelor înşelătoare pe care i le va pune înalte ziua care vine.

O consideră o fiinţă deosebită. Se trezeşte şi o zăreşte în razele felinarului. Cel mai mult îi iubeşte conturul elegant al feţei. Sau, seara, îi place vocea ei, când ea încearcă să-l convingă pe Caravaggio să renunţe la vreo nerozie de-a lui. Şi felul cum se strecoară lângă trupul lui ca o sfântă.

Discută, uşoara melodie a vocii lui învăluită în mirosul de pânză al cortului pe care l-a purtat cu el întreaga campanie italiană, spre care se întinde, să-l atingă cu degetele lui subţiri ca şi cum i-ar fi făcut şi el parte din trup, o aripă kaki cu care se înveleşte în timpul nopţii. Este lumea lui. În aceste nopţi ea se simte exilată, departe de Canada. O întreabă de ce nu poate să doarmă. Ea stă întinsă acolo, iritată de autosuficienţa lui, de abilitatea lui de a se desprinde aşa de uşor de lume. Tânjeşte după un acoperiş de tablă pe care să răpăie ploaia, doi plopi care să-i tremure înaintea ferestrei, un sunet în care să poată dormi, copacii adormiţi şi acoperişurile adormite cu care crescuse în cartierul de est al oraşului Toronto, şi apoi vreo doi ani cu Patrick şi Clara pe cursul râului Skootamatta şi, mai târziu, în Golful Georgian. N-a găsit un copac adormit nici măcar în desişul acestei grădini.

— Sărută-mă. Către gura ta se îndreaptă iubirea mea cea mai pură. Către dinţii tăi. Şi, mai târziu, când capul său s-a prăvălit într-o parte, spre curentul de aer de la intrarea cortului, ea şopti clar, auzită numai de sine: Poate că ar trebui să-l întrebăm pe Caravaggio. Tata mi-a spus cândva — Caravaggio e un bărbat mereu îndrăgostit. Nu numai îndrăgostit, ci mereu înecat în iubire. Mereu confuz. Mereu fericit. Kip? Mă auzi? Sunt aşa de fericită cu tine. Stând aşa cu tine.

Cel mai mult îşi dorea un râu în care să poată înota. Înotul avea o cadenţă care, presupunea ea, era ca şi cum ai fi într-o sală de dans. Dar el vedea altfel râurile, intrase în râul Moro în tăcere şi trăsese hamul de cabluri ataşat de podul Bailey pe care-l asamblau, panourile sale de oţel fixate în şuruburi afundându-se în apă în urma lui ca o fiinţă, iar cerul se aprinsese apoi de focul bombelor şi cineva se ducea la fund lângă el, în mijlocul râului. Iar şi iar, geniştii plonjaseră după scripeţii pierduţi prin apă, cu cârligele de asamblare între ei, noroi şi valuri şi feţe de oameni, toate luminate de rachetele de semnalizare aprinse pe cer în jurul lor.

Noaptea întreagă plângând şi urlând, au trebuit să se ajute unul pe altul să nu înnebunească. Hainele îmbibate în apa râului, podul aşezat încet ca un drum deasupra capetelor lor. Şi, după două zile, alt râu. Fiecare râu la care ajungeau era lipsit de poduri, ca şi cum numele însuşi i-ar fi fost şters, ca şi cum cerul ar fi fost lipsit de stele, casele lipsite de uşi. Unităţile de geniu se strecurau în apă cu frânghiile lor, cărau cabluri pe umeri, fixau şuruburi, amuţeau metale înecându-le în ulei şi apoi armata mărşăluia peste pod. Rula cu maşinile ei peste podul prefabricat, cu geniştii încă dedesubt în apă.

Adesea erau prinşi în mijlocul râului când începeau să cadă bombele spulberând malurile de noroi, sfărâmând oţelul şi fierul în colţuri de piatră. Nimic nu-i apăra atunci, râul cafeniu subţire ca mătasea în faţa metalelor care-l sfâşiau.

Alungă acest gând. Ştia un şiretlic al somnului subit şi-l folosea înaintea acestei fete care-şi avea propriile ei râuri şi se rătăcise de ele.

Da, Caravaggio îi va explica cum să se cufunde în iubire. Chiar şi cum să se cufunde într-o iubire precaută. „Vreau să te duc la râul Skootamatta, Kip”, spune ea. „Vreau să-ţi arăt Lacul de Fum. Femeia pe care a iubit-o tatăl meu locuieşte acolo, printre lacuri, se strecoară într-o canoe mai uşor decât într-o maşină. Mi-e dor de fulgere care fac să clipească lumina electrică. Vreau s-o cunoşti pe Clara a canoelor, ultima rămasă din familia mea. Acum nu mai e nimeni altcineva. Tata a părăsit-o pentru un război.”

Merge spre cortul lui înnoptat fără vreun pas greşi fără nici o ezitare. Arborii trec ochiul luminos al lunii printr-o sită, ca şi cum l-ar strecura prin globul de oglinzi al unei săli de dans. Intră în cort şi îşi pune urechea pe pieptul lui adormit şi îi ascultă inima palpitândă, aşa cum el ar asculta ceasul unei mine. Ora două noaptea. Toată lumea doarme în afară de ea.

Conform lui Herodot, timp de sute de ani lumea occidentală a avut un interes foarte limitat faţă de deşert. Din anul 425 î.e.n. până la începutul secolului douăzeci şi-a întors privirea de acolo. Tăcere. Secolul al XIX-lea a fost o vreme a căutătorilor de râuri. Iar apoi, în anii ’20 ai acestui secol, are loc un dulce post-scriptum al istoriei în acest colţ de lume, alcătuit în principal din expediţii finanţate cu fonduri private şi urmate de prelegeri modeste prezentate la Societatea Geografică din Londra, la Kensington Gore. Aceste prelegeri sunt ţinute de oameni istoviţi şi arşi de soare care, ca marinarii lui Conrad, nu se simt prea în largul lor lângă manierele taximetriştilor, lângă umorul sec şi iute al şoferilor de autobuz.

Când călătoresc cu trenurile locale din suburbii până la Knightsbridge, în drum spre întrunirile societăţii, se pierd adesea, biletele de tren sunt rătăcite, ţinându-şi strâns doar hărţile vechi şi cărându-şi notiţele pentru Prelegere — scrise încet şi cu trudă — în veşnicele lor rucsacuri care fac mereu parte din trupurile lor. Aceşti oameni de toate naţiile călătoresc la acest ceas de seară timpurie, ora şase, când afară totul e învăluit în lumina celor însinguraţi. Este o oră anonimă, când, în mare parte, oraşul se îndreaptă către casă. Exploratorii ajung prea devreme la Kensington Gore, mănâncă la Lyons Corner House şi apoi intră în clădirea Societăţii Geografice şi se aşează în sala de la etaj, alături de o lungă canoe Maori, studiindu-şi notiţele. La ora opt încep întrunirile. O dată la două săptămâni are loc câte o prelegere. Cineva prezintă subiectul, şi altcineva mulţumeşte vorbitorului. Persoana care încheie discuţia de obicei argumentează sau analizează valoarea prelegerii, aduce critici pertinente, dar niciodată impertinente. Principalii vorbitori, se presupune, nu se îndepărtează de realitate, şi chiar şi cele mai pasionate ipoteze sunt prezentate cu modestie.