Michael Ondaatje - Pacientul englez

Gura ei era lipită de cămaşa lui. Stătea întins cu ea pe jos, nemişcat cum îi spusese, cu ochii limpezi, privind în sus spre o creangă. Îi auzea răsuflarea adâncă. Când îşi încolăcise braţul în jurul umărului ei era deja adormită, dar se strânsese lângă el. Aruncând o privire în jos observă că ea încă mai ţinea firul, probabil că-l ridicase din nou.

Din toate, răsuflarea îi era cea mai vie. Apăsarea îi era atât de uşoară, probabil îşi aşezase aproape toată greutatea alături, nu peste el. Câtă vreme putea sta aşa, fără să se desprindă, să se întoarcă la mulţimea de treburi ale zilei. Era esenţial să rămână nemişcat, ca statuile de care şi el se sprijinise în toate acele luni în care avansaseră spre nord de-a lungul coastei, luptându-se pentru calea spre şi dincolo de fiecare oraş-fortăreaţă, până ce nu mai era nici o diferenţă între ele, aceleaşi străzi înguste peste tot, care deveneau râuri de sânge, aşa încât începuse să viseze că, dacă şi-ar fi pierdut echilibrul, ar fi alunecat de-a lungul acelor torente de lichid roşu şi ar fi fost azvârlit de pe creastă în vale. În fiecare seară intrase în răcoarea câte unei biserici capturate şi îşi găsise câte o statuie să-i fie santinelă pe timpul nopţii. Îşi aşezase încrederea numai în această rasă de pietre, apropiindu-se cât mai mult de ele în întuneric, un înger întristat a cărui coapsă era coapsa desăvârşită a unei femei, al cărui contur şi a cărui umbră păreau a fi aşa catifelate. Îşi punea capul în poala acestor fiinţe şi se lăsa în voia somnului.

Ea lăsă dintr-o dată mai multă greutate asupra lui. Şi acum răsuflarea ei era mai adâncă, ca vocea unui violoncel, îi privi faţa adormită. Era încă înfuriat că fata stătuse cu el când dezamorsase bomba, ca şi cum prin aceasta îl făcuse să-i rămână dator cu ceva. Făcându-l să se simtă în retrospectivă responsabil pentru ea, deşi nici nu se gândise la aşa ceva în acele clipe. Ca şi cum un astfel de gând ar fi putut influenţa în vreun mod folositor ce hotăra el să facă cu o mină.

Dar simţea că acum se afla în ceva, poate într-o pictură văzută undeva anul trecut. Un cuplu ferit de pericole pe o câmpie. Ce multe cupluri văzuse, în lenea somnului lor, lipsite de orice gând despre muncă sau primejdiile din lume. Alături de el era forfoteala de şoricel din respiraţia Hanei; sprâncenele ei se încruntau a ceartă, o măruntă înverşunare în visarea ei. Îşi întoarse privirea în sus spre copac şi spre cerul de nori albi. Mâna ei îl ţinea strâns, aşa cum se încleştase de el mâlul de pe ţărmul râului Moro, pumnul lui înfigându-se în lutul umed, să nu alunece înapoi în torentul deja traversat.

Dacă ar fi fost el eroul dintr-o pictură, ar fi putut să-şi revendice odihna cuvenită. Dar, cum spusese şi ea, el era cafeniul unei stânci, cafeniul unui râu noroios, hrănit de furtuni. Şi ceva în el îl făcea să se dea înapoi chiar şi din faţa naivei inocente a unei asemenea remarce. Dezamorsarea reuşită a unei bombe era un final de roman. Bărbaţi albi, înţelepţi ca nişte taţi, îşi dădeau mâna, erau felicitaţi şi se îndepărtau şchiopătând, după ce fuseseră convinşi să iasă din solitudinea lor pentru această misiune speciala. Dar el era un profesionist. Şi rămânea un străin, un sikh. Singurul lui contact uman şi personal era cu acest inamic care crease bomba şi plecase ştergându-şi urmele cu o creangă târâtă în urma sa.

De ce nu putea dormi? De ce nu putea să se întoarcă spre fată, să nu se mai gândească că în jur totul încă mai era o văpaie suspendată, pe jumătate aprinsă? într-o pictură din imaginaţia sa, câmpia care înconjura această îmbrăţişare a lor era în flăcări. O dată urmărise prin binoclu un genist intrând într-o casă minată. Îl văzuse dărâmând o cutie de chibrituri de pe un colţ de masă şi fiind învăluit în lumină în acea jumătate de secundă înainte ca sunetul şters al bombei să-l ajungă. Astfel era fulgerul în 1944. Cum putea să se încreadă chiar şi în acest cerc de elastic de pe mâneca rochiei fetei, care îi strângea braţul? Sau în hârâitul din răsuflarea ei apropiată, adâncă asemeni pietrelor dintr-un râu.

Fata se trezi când omida îi trecu de pe gulerul rochiei pe obraz, şi îşi deschise ochii, îl zări aplecat asupra ei. El îi culese omida de pe faţă fără să-i atingă pielea şi o aşeză pe iarbă. Ea observă că îşi împachetase deja echipamentul. El se dădu înapoi şi se aşeză sprijinit de copac, privind-o cum se rostogoleşte agale pe spate şi cum se întinde apoi, lungind acea clipă cât mai mult cu putinţă. Trebuie să fi trecut de amiază, cu soarele acolo unde era. Îşi dădu capul pe spate şi se uită la el.

— Parcă trebuia să mă ţii în braţe!

— Te-am ţinut. Până te-ai dat mai încolo.

— Cât timp m-ai ţinut?

— Până te-ai desprins. Până ai simţit nevoia să te mişti-

— Nu s-a abuzat de mine, sper? Adăugând: Glumesc numai, când îl văzu cum începe să se îmbujoreze.

— Vrei să te întorci în casă?

— Da, mi-e foame.

Abia se putu ridica, cu soarele orbitor, cu picioarele ei ostenite. Câtă vreme fuseseră acolo, încă nu ştia. Nu putea să uite adâncimea somnului, uşurinţa cu care se cufundase în vis.

O petrecere se porni în camera pacientului englez când Caravaggio apăru cu un gramofon găsit pe undeva.

— Mă voi folosi de el ca să te învăţ să dansezi, Hana. Nu ceea ce ştie tânărul tău prieten. Am văzut şi mi-am întors spatele la unele dansuri. Dar melodia asta De când se petrece acest lucru e o piesă excelentă pentru că muzica din introducere e mai pură decât cântecul pe care-l introduce. Şi numai marii artişti de jazz au pus preţ pe-un asemenea lucru. Deci, putem să ţinem petrecerea pe terasă, ceea ce ne-ar permite să-l invităm pe câine, sau putem să-l invadăm pe englez şi s-o ţinem sus în dormitor. Tânărul tău prieten care nu bea alcool a reuşit să găsească nişte sticle cu vin ieri în San Domenico. Nu avem numai muzică. Dă-mi braţul. Nu. Întâi trebuie să facem semne cu creta pe podea şi să exersăm. Trei paşi principali — unu-doi-trei-acum dă-mi braţul. Ce s-a întâmplat cu tine astăzi?

— A dezamorsat o bombă enormă, una dificilă. Lasă să-ţi spună el.

Genistul ridică din umeri, nu cu modestie, ci ca şi cum ar fi fost prea complicat de explicat. Noaptea se lăsă fulgerător, întunericul umplu valea şi învălui apoi munţii şi toseră lăsaţi din nou cu felinarele.

Târşâiau cu toţii pe coridoare spre camera pacientului englez, Caravaggio cărând gramofonul, ţinând într-o mână braţul aparatului şi acul.

— Acum, înainte să începi cu istoriile tale, spuse spre silueta nemişcată din pat, îţi prezint Povestea mea de-amor.

— Compusă în 1935 de domnul Lorenz Hart, îmi închipui, murmură englezul. Kip stătea la fereastră şi ea spuse că voia să danseze cu el.

— Nu până nu te învăţ, gâză dragă.

Îi aruncă o privire ciudată lui Caravaggio; acesta era numele afectuos pe care i-l dădea tatăl ei. O trase în îmbrăţişarea lui adâncă şi căruntă şi spuse „gâză dragă” din nou şi îşi începu lecţia de dans.

Îşi pusese o rochie curată, dar necălcată. De câte ori făceau o piruetă îl zărea pe genist fredonând doar pentru sine, urmând versurile cântecului. Dacă ar fi avut curent electric, ar fi putut avea un radio, ar fi putut asculta ştiri despre război de pe undeva. Nu aveau decât radioul cu cu-arţ al lui Kip, dar acesta îl lăsase, din politeţe, în cort. Pacientul englez discuta despre viaţa nefericită a lui Lorenz Hart. Unele dintre versurile lui cele mai reuşite, cele de la cântecul Manhattan, susţinea el, fuseseră schimbate, şi imediat se lansă în acele versuri: