Michael Ondaatje - Pacientul englez

Îi priveşte nemişcarea în timp ce vorbeşte; pare a nu asculta cu atenţie ceea ce-i spune. Numai gândirea lui îndepărtată. Aşa cum arăta şi gândea Duke Ellington când cânta Singurătatea.

Fata nu mai spuse nimic.

Ajunse la izvorul mărunt numit Ain Dua. Îşi scoase toate hainele şi le înmuie în fântână, îşi cufundă capul şi apoi trupul zvelt în apa albastră. Picioarele ostenite după patru nopţi de mers. Îşi lăsă hainele întinse pe pietre şi se sui mai sus, printre stânci, părăsi deşertul care acum, în 1942, era un vast câmp de luptă, şi intră gol în noaptea peşterii.

Se afla în mijlocul picturilor cunoscute, pe care le descoperise cu ani în urmă. Girafe. Vite. Un bărbat cu braţele ridicate, cu o coroană de pene. Câteva siluete într-o poziţie inconfundabilă de înotători. Bermann avusese dreptate despre existenţa unui lac străvechi. Înainta mai departe în aerul răcoros, în Peştera Înotătorilor, unde o lăsase. Era încă acolo. Se târâse într-un colţ, se înfâşurase strâns în pânza de la paraşută. Îi promisese că avea să se întoarcă după ea.

El însuşi ar fi fost mai fericit să moară într-o peşteră, to intimitatea ei, cu înotătorii prinşi în piatră în jur. Bermann îi povestise cum, în grădinile asiatice, poţi să priveşti o piatră şi să-ţi închipui că e apă, poţi să priveşti un lac nemişcat şi să fii convins că are duritatea unei stânci. Dar ea era o femeie crescută în grădini, în umezeală, printre cuvinte ca gard viu şi arici. Pasiunea ei pentru deşert era vremelnică. Ajunsese să-i iubească asprimea datorită lui , dorind să înţeleagă mângâierea pe care el o găsea în solitudinea deşertului. Ea era întotdeauna mai fericită în ploaie, în băi aburind de aer lichid, într-o umezeală dormitoare, întorcându-se de la fereastră în acea noapte ploioasă la Cairo şi punându-şi pe ea hainele încă ude, să păstreze pe piele toată ploaia. Aşa cum iubea şi tradiţiile de familie şi bunele maniere şi poeziile vechi, învăţate pe de rost. Ea ar fi detestat să moară fără nume. Pentru ea exista o legătură tangibilă cu străbunii, pe când el ştersese calea spre trecutul din care venise. Era surprins că îl iubise în ciuda unei asemenea predispoziţii spre anonimat.

Era întinsă pe spate, aşezată în postura morţilor medievali.

M-am apropiat de ea gol, aşa cum aş fi făcut în odaia noastră de la sud de Cairo, dorindu-mi s-o dezbrac, încă dorindu-mi s-o iubesc.

Ce este aşa teribil în ceea ce-am făcut? Oare nu-i iertăm totul unui amant? Iertăm egoismul, dorinţa, înşelăciunea. Atâta vreme cât noi le suntem pricina. Poţi să faci dragoste cu o femeie care are o mână ruptă, sau cu o femeie care are febră. O dată mi-a supt sângele dintr-o tăietură de la mână, aşa cum şi eu i-am sorbit şi i-am înghiţit sângele menstrual. Există anumite cuvinte europene pe care nu le poţi niciodată traduce exact într-o altă limbă. Flhomly. Amurgul mormintelor. Având o conotaţie de intimitate între morţi şi vii.

Am ridicat-o în braţe din cuibarul somnului ei. Veşminte ca pânza de păianjen. Le-am răvăşit pe toate.

Am dus-o afară, la soare. M-am îmbrăcat. Hainele mele, uscate şi aspre de la căldura din pietre.

Mâinile mele împreunate au făcut o şa în care ea sa se poată odihni. Când am ajuns pe nisip am mai răsucit-o puţin, aşa încât faţa să-i fie îndreptată spre peşteră, peste umărul meu. Îi simţeam apăsarea diafană. Eram obişnuit cu ea aşa, în braţele mele, o învârtisem în jurul meu încamera mea, ca pe o umbră umană a ventilatorului din tavan — braţele ei, întinse, degetele răsfirate ca nişte stele de mare.

Ne-am îndreptat astfel spre valea din nord-est, unde era îngropat avionul. Nu aveam nevoie de hartă. Aveam cu mine canistra de benzină pe care o cărasem tot drumul de la camionul răsturnat. Căci cu trei ani în urmă fusesem neputincioşi fără ea.

— Ce s-a întâmplat mai înainte cu trei ani?

— A fost rănită. În l939. Soţul ei se prăbuşise intenţionat cu avionul. Dezastrul fusese plănuit de el ca sinucidere-asasinat, implicându-ne pe toţi trei. Nici măcar nu eram amanţi pe vremea aceea. Presupun că zvonuri despre legătura noastră ajunseseră cumva până la el.

— Şi ea era prea rănită ca s-o iei cu tine.

— Da. Singura mea şansă de-a o salva era să încerc să găsesc singur ajutoare.

În peşteră, după toate acele luni de despărţire şi mânie, se întâlniseră şi îşi vorbiseră din nou ca amanţi, îndepărtând stânca pe care o aşezaseră între ei în numele unei reguli sociale în care nici unul dintre ei nu credea.

În grădina botanică ea îşi izbise capul de stâlpul porţii de atâta furie şi hotărâre. Prea mândră ca să-i fie doar amantă, o taină. Nu aveau să existe compartimente separate în lumea ei. El se întorsese dintre noi spre ea, cu degetul ridicat, Încă nu mi-e dor de tine.

Are să-ţi fie.

În timpul lunilor de despărţire devenise sarcastic şi independent, îi evita compania. Nu-i putea suporta calmul când se întâlneau. Dăduse telefon la ea acasă şi vorbise cu soţul ei şi o auzise râzând în fundal. Avea în ea un farmec general, care atrăgea pe toată lumea. Era unul dintre luările pe care le iubise la ea. Acum începu să nu mai aibă încredere în nimic.

Bănui că îl înlocuise cu un alt amant. Îi interpretă fiecare gest către ceilalţi ca pe o promisiune cifrată. Ea îl apucase pe Roundell de reverele hainei o dată, pe un hol, şi îl scuturase râzând în timp ce acesta murmura ceva, iar el îl urmărise pe nevinovatul consilier guvernamental timp de două zile să vadă dacă nu era ceva mai mult între ei. Nu mai avea încredere în recentele ei semne de afecţiune către el. Era fie cu el, fie împotriva lui. Era împotriva lui, Nu-i putea suporta nici măcar zâmbetele şovăitoare îndreptate spre el. Dacă ea îi întindea ceva de băut, nu bea. Dacă la cină îi arăta un vas în care plutea un nufăr de Nil, nu se uita. O floare nenorocită, nimic mai mult. Ea avea un grup nou de prieteni apropiaţi din care nu făceau parte nici el, nici soţul ei. Nimeni nu se întoarce la soţ. Ştia şi el atâta lucru despre iubire şi firea umană.

Îşi cumpărase hârtii maro deschis pentru rulat ţigări şi le lipise peste fragmente din Istoriile lui Herodot unde se consemnau războaie care nu-l interesau. Îşi notase toate argumentele ei împotriva lui. Toate lipite în carte-lui însuşi revenindu-i doar vocea privitorului, ascultătorului, acelui „el”.

În ultimele zile dinainte de război se dusese încă o dată la Gilf Kebir să evacueze tabăra de pornire. Soţul ei urma să vină cu avionul să-l ia de acolo. Soţul pe care îl iubiseră amândoi înainte de a începe să se iubească unul pe celălalt.

Clifton a zburat spre Uweinat să-l întâlnească în ziua stabilită, zumzăind pe deasupra oazei pierdute atât de jos încât salcâmii şi-au scuturat frunzele în urma avionului, Molia alunecând prin văi şi crevase — în timp ce el stătea pe culmea înaltă, semnalizând cu o foaie albastră de cort. Apoi avionul s-a îndreptat în jos şi a venit drept spre el, şiapoi s-a prăbuşit cincizeci de metri mai încolo. O limbă azurie de fum încolăcindu-se dinspre trenul de aterizare Nimic nu luase foc.

Un soţ înnebunit. Ucigându-i pe toţi. Omorându-se pe sine şi pe nevasta sa — şi pe el, dat fiind că fără avion nu mai avea cum să iasă din deşert.

Numai că ea nu era moartă. A ridicat-o, eliberând-odin strânsoarea mototolită a avionului, această strânsoare în care o prinsese soţul ei.